A doua mamă a Elenei. Cea care i-a salvat viața

Articol publicat inițial pe Republica. 

Până la vârsta de două luni și jumătate, Roxana o văzuse pe Elena doar de două ori, când a mers în vizită. E nepoata soțului ei. Roxana și familia ei locuiesc într-o altă localitate, la 50 de km depărtare. Când a vizitat-o a doua oară, a observat că burtica Elenei era mult mai umflată decât este normal. Roxana nu e medic, dar e mamă. Mama a patru copii.

A sfătuit-o pe mama Elenei să meargă cu ea la doctor. După investigațiile făcute la Buzău, părinții Elenei au plecat cu ea la București, pentru că nu primiseră un diagnostic concret. La Spitalul Marie Curie din capitală, după alte investigații, au aflat de ce suferea fetița lor: neuroblastom suprarenal stâng și metastaze hepatice. Mai pe înțelesul tuturor, cancer și ciroză.

Împreună cu echipa de medici, au programat imediat o operație de biopsie. Însă, chiar și după operație, burtica se umfla în continuare, iar rana nu se închidea. Mama Elenei a avut un șoc emoțional foarte puternic. Când Roxana a sunat-o să afle vești, a observat că ceva nu era în regulă cu ea, nu mai era aceeași persoană.

„Doar când auzi de această boală, nu te mai poți controla, te cuprinde deznădejdea și simți că totul este pierdut. Dar când trăiești lucrul acesta, abia atunci înțelegi. Sănătatea copilului pentru o mamă este lucrul cel mai de preț”, ne-a povestit Roxana.

Atunci când a înțeles cum stătea situația, Roxana s-a sfătuit cu soțul ei și au hotărât să o ajute. Și-a luat un tricou și o pereche de papuci și a venit să stea o noapte cu fetița în spital. Când a ajuns și a fost întrebată la cine mergea, nici nu-i știa numele complet. A plecat după trei săptămâni. Doar ca să revină cu un bagaj mai mare.

Căzută într-o depresie care a făcut-o din om neom, mama Elenei nu a putut să se mai întoarcă cu ea la spital. „Unii oameni nu pot duce atâta. Dar și dacă avea 1% șanse să trăiască, însemna că mai era o speranță. Am zis că mă duc eu cu Elena la spital. Elena o să se facă bine”, ne-a spus Roxana cu hotărâre, dar și modestie.

Credit foto: Enrico Brodoloni

Roxana s-a întors cu fetița la spital și au fost mutate de pe secția de chirurgie pe secția de oncologie. „Când am ajuns pe oncologie, am zis: eu nu pot rezista aici. Nici măcar o săptămână. Darămite luni de zile. Eram 40 de persoane și un grup sanitar. Dormeam cu capul pe bara metalică de la pat. Vedeam în fiecare zi perfuzii cu sânge. Era greu. Dar am avut o echipă medicală care mi-a fost alături. Dacă erau momente când eu îmi pierdeam speranța, doamna doctor Mihaela Smărăndoiu era persoana care îmi dădea încredere.”

Elena a început ședințele de chimioterapie. Răspundea bine la tratament. Celelalte organe erau încă în parametrii normali. Dar burtica se tot umfla. Boala evolua cu repeziciune. La un moment dat, ficatul dădea semne că nu mai putea să reziste. Când medicii au intrat în salon, i-a întrebat: „Ce părere aveți?” S-au uitat unii la ceilalți, s-au uitat la Roxana și au tăcut. Dar au schimbat linia de tratament și au continuat să lupte pentru Elena.

Când s-a văzut singură în spital cu un bebeluș de trei luni și jumătate și cu foarte puține șanse la viață, nu a fost deloc ușor. În afară de medici și asistente, Roxana găsea un sprijin în soțul ei, care nu o lăsa să cadă pradă deznădejdii. Îi spunea mereu că este puternică și că are încredere că o să reușească. Roxana a trebuit să o ia de la zero cu Elena, să învețe s-o hrănească, să o schimbe. „Zece luni, am legănat-o pe picioare să nu plângă, să nu se supere, să nu o doară. Îmi era frică să mă ia somnul, să nu i se întâmple ceva.”  

Credit foto: Enrico Brodoloni

Cel mai greu era noaptea, când fetița adormea, dar pe Roxana o măcinau gândurile: „Acolo zilele parcă nu se mai termină, iar nopțile sunt fără sfârșit. Seara puneam cap la cap ce se întâmpla peste zi și vedeam că lucrurile nu mergeau spre bine. Eram departe de copiii mei. De sărbători. De zilele lor de naștere. Și nici nu știam dacă mă întorceam acasă împreună cu ea sau nu. Dar nu mi-am pierdut încrederea.”

Se lumina și Roxana o lua de la capăt. Să-ți lași copiii pentru a salva copilul altcuiva a fost ceva ce puțini au înțeles. Dar Roxana nu și-a lăsat copiii, doar a ales să fie într-un loc unde o mamă nu a putut. S-a pus în locul ei. Roxana este mamă și, înainte de toate, este om. Soțul ei lucra în București de luni până vineri și obișnuia să meargă la Buzău în weekend, dar, în cele 10 luni de internare, a făcut naveta acasă în fiecare zi pentru a fi lângă copiii lor.

„Chiar dacă nu a avut voie să intre în spital nimeni din familia mea, niciodată nu m-am simțit singură. Ei aveau voie să vină doar până la ușa spitalului, dar eu știam că sunt alături de mine. Le arătam fetița pe geam.” Soțul și copiii ei au susținut-o tot timpul. A păstrat legătura cu ei prin telefon: „Noroc cu tehnologia asta. Ziua, când Elena dormea, sunam copiii și vorbeam cu ei, făceam temele împreună. Ei au înțeles, ei o iubesc mult pe Elena.”  

Și Elena a luptat. Ficatul ei dădea semne că își revenea. Abdomenul a început să se dezumfle. Elimina lichidul. Dar i-a mai apărut o tumoră suprarenală dreaptă. „În lupta cu boala asta, ajungi să îți fie frică să te bucuri de orice lucru bun care ți se întâmplă. Dar am spus: o să trecem noi și peste asta”, așa se încuraja singură Roxana.

În februarie, i s-a recomandat o scintigrafie, investigație care nu se face în România. Cu sprijinul echipei medicale de la Spitalul Marie Curie, Roxana a reușit să plece cu Elena în Italia. „Când am ajuns cu Elena la Vatican, medicii de acolo au rămas uimiți. Ceea ce eu aveam în dosarul Elenei și ce țineam în brațe erau două lucruri total diferite. Din dosar se înțelegea că nu avea șanse, dar fizic arăta foarte bine.”

La spital, ajungi cu povestea ta, dar te întorci cu poveștile tuturor. Din experiența ei, dar și a altor mame pe care le-a cunoscut, Roxana știe că primul gând când auzi cancer este să pleci în străinătate, dar ea a primit confirmarea că se poate și în România să fii tratat bine și să fii susținut fizic, emoțional, chiar și financiar.

La întoarcere, a continuat chimioterapia, iar ultima cură a terminat-o în aprilie: „Tumorile erau inactive. Când au decis să-i scoată cateterul prin care făcea chimioterapie, de abia atunci au început și ceilalți să creadă că Elena are o șansă la viață. Că tot greul a trecut. Că Elena o să se poată juca, o să meargă la grădiniță, o să facă o grămadă de năzbâtii.”

Mama Elenei s-a mutat la Roxana acasă și a acceptat să urmeze tratament de specialitate. Atunci soțul Roxanei a hotărât să o aducă și pe sora Elenei, în vârstă de 10 ani, să locuiască cu ei, să își continue școala. S-au gândit că și ea este un copil și are nevoie de o mamă.

Roxana a mers cu fetița la alte investigații și controale și vor mai urma pentru următorii 5 ani, o dată la fiecare două luni. „Aș vrea ca părinții care trec prin asta să nu-și piardă speranța. Chiar și atunci când toată lumea îți spune că nu mai este nimic de făcut, tu să crezi. Imposibilul devine posibil. Elena este planta mea agățătoare de viață. Eu am luat-o de mână, iar ea nu mi-a dat drumul.”

La ultimul control, Roxana împreună cu Elena au vizitat Spitalul de Copii construit de Dăruiește Viață, cu sprijinul donatorilor. „E ciudat să spun că am simțit bucurie când am intrat în spital. E mai mult decât ne-am putea dori pentru copiii noștri. E un mediu steril. E aparatură nouă. E un loc unde mergi cu încredere.”  

Credit foto: Banu Ștefan

După aproape un an în care a stat internată cu fetița, Roxana știe cum e și privește cu multă admirație în special spațiile dedicate copiilor: locul de joacă, sala de sport, camera de relaxare. Crede că e foarte important ca cei mici să se poată mișca. „Pentru noi, spitalul a devenit acasă, dar e greu când sunt doar 50 cm distanță de patul altui pacient.” S-a bucurat că toate firele și furtunașele sunt ascunse în mobilier și nu le mai vede. Fiecare detaliu poate face diferența în starea emoțională a pacientului și a celui care îl îngrijește.

Roxana ne-a spus povestea lor cu tărie în cuvinte, dar cu blândețe în voce. Când am întrebat-o dacă le-ar transmite un gând oamenilor care au donat pentru ca acest Spital să fie construit, de abia atunci am simțit emoție, un tremur. „Ceea ce faceți se măsoară în zâmbetele copiilor și în speranță pentru părinți. Puțin cu puțin se face mult. Nu puteți să fiți acolo cu noi, dar ne puteți ajuta prin donații. Chiar înseamnă o șansă la viață. Bogăția nu stă numai în ceea ce pui deoparte, stă în ceea ce poți da mai departe.”

 O mamă i-a dat viață Elenei. Roxana i-a salvat-o.

Credit foto: Banu Ștefan

Fiecare viață contează. Fiecare poveste ne mai schimbă un pic. Fiecare experiență împărtășită ne face mai conștienți de greul prin care trec copiii bolnavi de cancer, dar și familiile lor. Septembrie e despre ei. Împreună putem lupta pentru șanse în plus și încrederea de a privi spre viitor. Donează.

Povestea a fost publicată în limba engleză pe blogul Uniunii Internaționale de Control al Cancerului, unde Dăruiește Viață este membru, la acest link. 

Articol scris de Gabriela Vătafu

Credit cover photo: Banu Ștefan