Schimbarea este importantă

Elena lucrează alături de noi la un proiect ambițios pe care l-am început anul acesta în spitalul Marie Curie, Terapia Durerii. E tot timpul concentrată, cu inițiativă și disponibilă să înțeleagă și să se reconecteze cu sistemul medical din România. Să facă mai mult, o lecție pe care o învață zilnic de la colegi, pacienți și de la copilul ei.

Am vrut să aflăm mai multe despre ea ca om, despre experiența unui medic din România plecat în SUA, despre relația pe care a legat-o cu Dăruiește Viață, despre voluntariat. Căci indiferent câți ani au trecut, fără să-și dea seama, când vorbește de Piatra Neamț și de părinți spune firesc, „acasă”.

Dăruiește Viață - ne-am întâlnit căutând aceleași lucruri

Fără să o numească strângere de fonduri, a făcut asta când lucra la SMURD și încerca să facă rost de bani pentru echipamentele necesare. De departe, din State, i s-a părut firesc să doneze bani pentru o cauză și a ales Spitalul, ca să simtă că poate face ceva pentru pacienți.

Incendiul de anul trecut de la Piatra Neamț i-a marcat familia foarte mult, atât ea cât și soțul ei fiind din zonă. Au început să caute un mod să ajute spitalul, cu o donație, cu orice ar fi fost nevoie. Așa au aflat despre construcția spitalului modular ATI de la Piatra Neamț și atunci toată familia s-a mobilizat împreună cu comunitatea din Boston pentru a contribui la construcția spitalului modular.

Și tot așa s-au cunoscut și cu Dăruiește Viață, dincolo de donație. Iar întâlnirile s-au transformat în dezbateri, în căutarea unor noi abordări pentru Spitalul ce se construiește, în căutarea unor soluții noi. Își dorește, după cum ne spune, ”Să deschidem o ușă mică și să încercăm să arătăm și din alte experiențe. Experiențele noastre și ale celorlalți ne învață, ne fac mai buni în ceea ce facem.”

I s-a părut firesc Elenei să înceapă să lucreze ca voluntar, căci asta face ea alături de o echipă complexă de specialiști români Board Certified, din SUA. Așa a început un proiect ambițios și atât de necesar, proiectul ”Terapia Durerii”.

Sistemul din România și experiențele celorlalți - o șansă de a implementa ce este mai bun

Cunoaște sistemul medical din România, a lucrat aici, ține legătura cu foștii colegi, iar experiențele familiei au făcut-o să nu se desprindă de ceea ce știa când lucra aici.

Reconectarea cu pacienții a fost diferită, dintr-o altă perspectivă acum.

Participarea la studiul despre durere și abordarea acesteia i-au oferit această posibilitate. Discuțiile cu părinții copiilor internați în Spitalul Marie Curie au apropiat-o și mai mult de ceea ce-și dorește să aducă din experiența ei și a colegilor săi în noul Spital.

A apreciat și evaluat fiecare răspuns al pacienților, plecând de la punctul central al actului medical: grija pentru pacient.

”Am văzut o evoluție de la discuția cu doctorul, la o relație personală cu doctorul, un mod diferit de gândire”, care speră ea să fie un mod obișnuit de comunicare în noul Spital.

Provocările analizei, dezvoltării unui program și implementării nu sunt mici, dar ea a găsit o relație nouă cu pacienții și un sprijin real de la managerul proiectului ”Terapia Durerii” din spital. Și, alături de cele două echipe, muncește și speră să ajungă la nivelul pe care îl trăiește la Tufts Medical Center din Boston.

Continuă să caute soluții pentru provocarea de a reduce ruptura, deconectarea dintre externarea pacientului și terapia de acasă. Ca pacientul să fie în continuare sprijinit, să poată colabora activ cu doctorul și să se reintegreze în viața sa obișnuită.

De ce medicină?

O ascultăm pe Elena cum ne povestește despre pacienți, despre ce gardă a avut, despre colegii din State și firesc ne întrebăm: de ce medicină?

A crescut de pe un șantier pe altul, pe Lotru, la Sibiu, în Retezat, la Piatra Neamț. Părinții săi lucrau în construcții hidrologice, ceea ce i-au oferit o libertate de a explora mult natura, de a-și dezvolta dorința de a cunoaște. Cum ne-a spus chiar ea, regulile au surprins-o, dar le-a și înțeles. ”Când am început școala, am fost un pic nedumerită de reguli, dar apoi mi-a ținut companie fizica, pasiunea mea pe care o descoperisem în natură fără să știu.”

Desigur, și-a dorit să studieze construcții hidrologice, dar părinții i-au îndrumat altfel pașii. Și așa a intrat la medicină și a descoperit anestezia, despre care încă spune *”că are ceva absolut, văd rezultate imediate.”*

A avut un stagiu frumos, unic, dincolo de Târgu Neamț, unde mergea să vaccineze copii cu Mercedes. O mică trăsurică trasă de un cal harnic, pe nume Mercedes. Și a simțit din nou libertatea din copilărie.

Dar, desigur, undeva a rămas anestezia, urgența, rezultatele. Așa că a intrat în sistemul de urgență SMURD. Și tot așa a început să strângă și bani pentru a cumpăra echipamentele necesare de intervenție, să atragă comunitatea, să facă voluntariat.

Schimbarea este importantă

Și de multe ori înseamnă progres. Când soțul ei a plecat cu un contract în State, s-a gândit că este altceva și gândul i-a fugit repede la dorința ei din anul I - anestezia.

Și da, a fost diferit, de la prima impresie a aeroportului JFK, care i s-a părut urât, și de la un Queens sufocat și sufocant, la muzee, la alți oameni și alte mentalități. Sorții și munca i-au dat șansa ca după fellowship-ul pediatric să se angajeze la anestezie pediatrică.

Momente grele, ce te marchează

De 20 de ani este medic anestezist pediatric. A lucrat cu mulți pacienți și este recunoscătoare că lucrează într-un oraș dinamic, ”foarte destupat la minte” .

Ne-a povestit despre emigranții care vin direct de la aeroport cu copiii în stare gravă, cu speranța că aici se vor face bine. Ne-a povestit despre fetița din Guatemala care până la 5 ani nu mâncase niciodată nimic. ”M-am atașat de ea, a durat ani de zile și multe anestezii până a fost bine. Și am trăit alături de ea fiecare victorie, până a putut să mănânce singură, fără pai. O victorie pentru noi toți.”

Și ne-a povestit despre tăcerea grea ce s-a lăsat în sală când a asistat la prelevarea organelor unui pacient. ”După intervenție, m-am așezat pe culoar și am plâns, iar lângă mine era colegul meu care plângea alături de mine.” Și despre drama trăită la atentatul de la Boston.

Cea mai bună alegere

”Am făcut cea mai bună alegere, am norocul să-mi placă foarte mult ceea ce fac. Trebuie să rămâi cerebral ca să poți merge mai departe.”

Își dorește tot timpul să fie mai bună, să nu rămână în urmă cu ultimele cercetări. Știe că este multă muncă și este recunoscătoare pentru compasiunea pe care o simte pentru oameni și pentru că le înțelege suferințele. Asta o motivează și mai mult.

Timpul liber și-l face

A învățat că are nevoie de timp liber pentru fetița ei care este pasionată de fizică atomică și voluntariat, timp pentru sport și drumeții și pentru mica grădină de care are grijă. O grădină unde-și așază gândurile și care o ajută să se elibereze de stresul și responsabilitatea de a avea în spate 30 de săli de operație pentru care trebuie să facă programări. Pentru că Elena este Director Operațiuni Anestezie la Tufts Medical Center.

Un mozaic pe care trebuie să-l schimbăm

După câteva ore în care am stat de vorbă și pe care nici nu le-am simțit, discuția se întoarce la proiectul la care lucrăm împreună, la implementare, la noi soluții/propuneri.

Ne spune firesc și fără nicio urmă de superioritate, dimpotrivă, că ”urmează o muncă imensă, dincolo de clădire. Trebuie să deschidem alt drum, un alt gen de comunicare. Poate părea un lucru simplu, dar nu este. Avem acum un mozaic pe care trebuie să-l schimbăm.”

Și încheiem gândindu-ne la acel „noi” care ne motivează și modul natural în care Elena l-a folosit. Da, #NoiFacemUnSpital, alături de peste 350.000 de oameni, de 5600 de companii, de oare câte sute de voluntari. Trebuie să-i numărăm într-o zi, dar va fi foarte greu. Singurul lucru pe care îl considerăm mai greu.

Mulțumim Elena, Florin, Gabriela, Daniela, Virgil și comunității din Boston.

NoiFacemUnSpital va fi despre pacienți și familiile lor, va fi despre premiere și soluții, va fi #spitalulpremierelor Pune cărămida ta.