Provocările care ne duc mai departe

Spitalul pe care l-am construit împreună la Marie Curie este centrat pe om. În primul rând, pe copiii internați, pentru care organizăm activități care îi ajută să uite că sunt într-un Spital. Apoi, pe părinții care le sunt alături zi și noapte și pe cadrele medicale, pentru care facilităm programe de pregătire în străinătate. Asta pentru că învățarea nu se oprește niciodată. 

Jurnalul de fellowship prezintă o serie de povești despre experiența cadrelor medicale de la Marie Curie alături de partenerii noștri. Dr.Adrian Radu, radioterapeut, urmează un stagiu de pregătire în Olanda, la Prinses Máxima Centrum din Utrecht. Stagiul a început pe 1 iulie și va dura până la sfârșitul anului. Dr.Radu ne-a răspuns mai jos la câteva întrebări, ca să înțelegem mai bine procesul de învățare, dar și implicațiile personale.

Cu ce așteptări ai plecat în Olanda?

În domeniul meu, se cunoaște foarte bine faptul că Centrul Prinses Máxima din Utrecht este instituția etalon din Europa în tratamentul cancerelor pediatrice. Așadar, am plecat cu foarte multe așteptări legate de organizare, tehnologie, nivel de cunoștințe și metodologia cercetării. După două luni și jumătate, pot spune fără niciun fel de ezitare că aceste așteptări mi-au fost nu numai îndeplinite, dar și cu mult depășite. 

Trebuie să mărturisesc că am plecat și cu foarte multă teamă și ezitare: că nu sunt pregătit, că nu sunt suficient de bun, că nu voi rezista nivelului impus de o asemenea instituție. Nu am fost departe de adevăr — este, într-adevăr, extrem de dificil, dar oamenii apreciază foarte mult pasiunea pe care o ai pentru domeniul în care lucrezi, dedicarea pentru ceea ce faci, și treptat, treptat, am început să mă adaptez într-un mediu total diferit față de cel în care am fost format.

Asta a fost cea mai importantă lecție pe care am primit-o în Olanda: de cele mai multe ori, ne simțim total nepregătiți în fața unei provocări, a unei schimbări majore — și de cele mai multe ori chiar suntem — dar asta nu este un motiv ca să rămânem în aceeași inerție. Cel mai greu este primul pas, iar “a fi pregătit” este, de fapt, o decizie de a face primul pas, de a-ți asuma responsabilitatea unui efort, nicidecum o stare interioară.

Cum e relația medicilor cu pacienții? Dar cu părinții? 

Este o relație bazată pe sinceritate, disponibilitate, empatie și respect. Într-un consult, medicul răspunde tuturor întrebărilor părinților și pacientului, indiferent de numărul, dificultatea și complexitatea lor. Mereu se subliniază de ce pacientul trebuie să facă radioterapie, care sunt riscurile neefectuării tratamentului, posibilele efecte adverse pe termen scurt și lung, dar și ce soluții sunt disponibile la ora actuală pentru prevenirea și soluționarea lor, în scenariul ipotetic în care ar apărea. 

Medicul încearcă să detensioneze atmosfera încărcată dintr-un consult și, spre uimirea mea, nu de puține ori am asistat la momente de glumit și râs în timpul unui consult. Umorul detensionează chiar și cele mai dificile provocări. Nu se minimizează niciodată dificultatea momentului prin care trec părinții și pacientul, anxietatea lor în raport cu radioterapia și potențialele ei efecte adverse, dar se subliniază constant importanța tratamentului și asigurarea suportului continuu în cazul în care acestea ar apărea.

Ce te-a impresionat?

Organizarea lor, predictibilitatea, felul în care totul este planificat și efectuat. Părinților li se explică de la început exact care vor fi pașii tratamentului, ce se dorește a fi efectuat, cronologia acestora, dar se subliniază în același timp cum aceștia ar putea fi modificați în funcție de evoluția bolii. Părinții sunt extrem de receptivi la sfaturile și sugestiile medicilor — este o încredere pe care Prinses Máxima a construit-o în ani de experiență și excelență. Asemenea relații de încredere și siguranță nu se construiesc peste noapte.

Mă impresionează profund și felul în care personalul medical și auxiliar se raportează la spital. Oamenii sunt într-adevăr mândri de locul în care lucrează, mereu discută cu zâmbetul pe buze despre planuri de îmbunătățire. Este un sentiment reconfortant, pe care sincer nu l-am mai întâlnit până acum, și pe care sper, după mult efort și multe provocări, să îl dezvoltăm și la spitalul de acasă, din București.

Ce ai învățat în această perioadă?

În primul rând, că am extrem de multe de-nvățat. Să fiu modest — mereu vor fi mai multe lucruri pe care nu le știu decât cele pe care le-am aflat deja. Radioterapia pediatrică este un domeniu cu totul aparte, care necesită dedicare și efort constant. Orice decizie se ia pe baza protocoalelor internaționale, trialurilor existente sau lucrărilor științifice “treatment-changing” din literatură, deci trebuie să fii mereu la zi.

În România, din păcate, este un subdomeniu puternic neglijat, dar din fericire consider că lucrurile sunt într-o direcție bună acum. Am învățat cum trebuie să discuți cu părinții unui copil bolnav de cancer, cum să fii empatic cu ei — obligatoriu sincer, dar în același timp să le transmiți optimismul, încrederea și energia de a merge mai departe.
În final, am învățat că poți greși, că e normal să nu le știi pe toate, că uneori poți să ai zile foarte dificile în care poate nu ești 100% din potențialul tău — și este ok, atât timp cât încă ai motivația și dorința de a face mai bine lucrurile a doua zi și de a te îmbunătăți constant, profesional și uman.

Când a fost cel mai greu?

Probabil începutul fellowship-ului din Olanda. Aici totul este foarte diferit, iar anxietatea schimbării mediului a fost constantă în primele săptămâni. Dorul de acasă, de familie, de prieteni, este foarte intens — se simte uneori ca o reacție fizică de durere în piept.

Dar în acele momente îmi amintesc de încurajările lor, de susținerea constantă pe care mi-au oferit-o și mi-o oferă încă, de momentele în care aveau mai multă încredere în mine decât aveam chiar eu, de șansa pe care o am că mă formez într-un asemenea loc, de cât de norocos sunt de fapt. Toate acestea mă ajută să merg mai departe, să găsesc energia de a mai face încă un pas, și încă unul după.

Ce nu ți-a plăcut?

Aici am un răspuns scurt: limba olandeză.

Ce ai dori să schimbi, la întoarcerea în România?

În primul rând, atitudinea de “merge și așa”. Cred că de fapt asta ne ține pe loc în majoritatea situațiilor și contextelor din România. Oricine își dorește sincer schimbarea în bine, dar nimeni nu vrea să își asume anxietatea, disconfortul și responsabilitatea primului pas. Iar aici cred că schimbarea poate să vină doar din puterea exemplului.

În al doilea rând, noțiunea de muncă în echipă. În tratamentul cancerului pediatric, munca în echipă nu este doar o lozincă — este chiar fundamentul eficienței terapiei. Nu este de ajuns să ne aducem, fiecare specialitate în parte, contribuția în tratament; trebuie să facilităm și tratamentul celorlalți, să le înțelegem nevoile, să ne ajutăm constant cu informații, sfaturi, feedback — iar, în opinia mea, asta se poate implementa doar prin comunicare constantă.

Cum te schimbă experiența la nivel personal?

Foarte mult, cred eu. În primul rând, noțiunea de “acasă” acum înseamnă mult mai mult pentru mine. Da, poate că “acasă” nu e locul perfect, poate că uneori (multe ori…) ne scoate din sărite lentoarea procesului, dar, într-un final, tot “acasă” rămâne, și e de datoria fiecăruia dintre noi să-l facem un loc mai bun.

Am ocazia și de a-mi face lucrarea de doctorat aici, iar în grupul meu de doctorat, pe lângă olandezi, sunt colegi din Argentina, Iran, China, Suedia, Franța sau India. Este o reală plăcere și onoare de a fi într-un asemenea grup select, dar și un reminder de responsabilizare; constant îmi amintesc că nu mă reprezint doar pe mine aici, ci și familia, spitalul și țara — iar asta mă motivează să continui, să încerc să mă autodepășesc cât de mult pot, zi de zi, chiar dacă uneori este extrem de dificil.

Înainte de venirea mea în Olanda, într-un moment de frică și anxietate, cineva drag de acasă mi-a spus: „Adi, tu nu poți fi mediocru.” Nu știu exact ce înseamnă să fii mediocru, dar dacă ar însemna că nu vrei deloc să evoluezi, să te dezvolți, să acumulezi, să încerci să faci lucrurile mai bine — atunci Olanda este locul perfect în care să încerci să nu fii mediocru.

În acest proces, sunt susținut constant de familie, prieteni, colegii din spitale (de aici și de acasă), de asociația Dăruiește Viață, care mi-a facilitat acest fellowship, de superiorul meu direct din Utrecht, Dr. Geert Janssens, care de fiecare dată când îmi mai dă încă un task de făcut nu uită să adauge la final: „You can do it!”, iar lista poate continua.
În final, cel mai important poate, experiența mea din Olanda m-a făcut să realizez cât de norocos sunt de fapt, iar toate eforturile pe care le fac aici sper, într-un final, să proiecteze acest noroc al meu și asupra celor de acasă, în felul cel mai simplu și onest: să fac bine.

Îi mulțumim dlui. Dr.Radu pentru gânduri și așteptăm cu nerăbdare următoarea pagină din Jurnalul de Fellowship.

Învățăm mereu, pentru că numai așa putem oferi, împreună, cele mai bune condiții de tratament copiilor din România. Ne dorim ca viitorul Campus Medical Pediatric, pe care îl construim în completarea noului Spital de la Marie Curie, să devină un centru de referință pentru tratamentul multidisciplinar.

Avem nevoie de sprijinul tău pentru a ne continua proiectele, pentru a facilita fellowshipuri, pentru a construi un Campus Medical Pediatric în care toți copiii din România să fie tratați într-un Spital ca afară. Pentru că și la noi se poate. Le mulțumim partenerilor noștri Mega Image & Profi pentru sprijinul în facilitarea acestui program de formare.

Credit foto: arhiva personală Dr.Adrian Radu.