Jurnal de pacient - Cancerul nu alege (episod 5 - iunie 2020)

4 iunie 2020

De când mă știu, mâinile și unghiile mele au fost mereu o prioritate în limbajul meu de a fi femeie. Din păcate, chiar mai sus în listă față de sâni, față, corp, piele, sexualitate.

În adolescență am învățat privind-o pe mama să îmi fac singură manichiura, pedichiura, aveam un întreg ritual de înmuiere, de așteptare, de emoliere cu uleiuri de prin casă.

Era și un timp al nostru, de mamă-fiică, probabil, dar atunci nu îl înțelegeam, ci știam că primeam una din multele lecții despre cum e să fii femeie: *“mereu să ai mâinile curate, îngrijite, cremuite și cu ojă, e un semn de respect față de tine*.” Mesajul ăsta venit de la o femie care a lucrat toată viața ei într-o fabrică de încălțaminte, printre substanțe chimice, devenea și mai puternic.

Acum, unul din efectele chimioterapiei pe care o fac eu pentru cancerul de sân este amorțirea degetelor de la mâini și de la picioare, ceea ce îmi face greu orice manevrare care presupune microgesturi, apucat lucruri fine, împins, deschis cutii, tăiat unghii și chiar tastat pe telefon;). De exemplu, să scriu postarea asta mi-a luat cam 7 minute. Cu pauze;).

Ieri, la spital, mi-a luat 2 minute să deschid un căpăcel de spirt ;)

Apoi, pielea e poroasă, uscată, orice zgârâietură devine rană, corpul îmi e plin de urticarie și totul arde pe mine.

Deocamdată observ și mă amuz și încerc să mă folosesc cât pot de mult de soț să taie el în locul meu, să deschidă capace, să se ocupe el de microgesturile mele, iar pentru cineva ca mine care a refuzat ani de zile ajutorul în general, e al naibii de greu. Încă învăț!

Scriu despre asta pentru că știu că sunt mulți oameni care trec prin efecte adverse de tot felul și nu au curajul să se plângă de ele, să le dea voce, să le spună și să ceară ajutorul familiei sau prietenilor atunci când corpul lor pică. Scriu pentru că e important să vorbim despre durere, despre suferință ca să putem să o acceptăm, să o integrăm în viețile noastre și să ne vindecăm împreună!

15 iunie 2020

"Să scriu în timpul chimioterapiei, ce idee nebună. Cum să scriu din spital? Dacă nu supraviețuiesc și apoi cum o să pară? Nu, mai bine aștept sfârșitul poveștii și apoi arăt lumii cum am reușit să "înving" cancerul? Nu cumva, lumea are nevoie de happy-end ca să nu își poată privi propria moarte în față?"

Așa am gândit o vreme, numai că noaptea, gândurile se scriau singure și nu mă lăsau să dorm, mă împungeau cum o fac acele din mâini și picioare:

• scrie pentru tine
• și ce dacă nu ești ÎNCĂ vindecată, o să fii
• scrie și pentru familie și prieteni, nimeni nu știe de fapt prin ce treci, și asa îi ajuți și pe ei
• scrie pentru alte femei care ascund boala asta față de soții lor, de teamă să nu fie părăsite

N-aș fi putut scrie decât cu Ruxandra, e una dintre prietenele mele surori, o iubesc de mulți ani și a avut tare grijă de mine în interviul de pe Thrive Global România

23 iunie

Ce faci toată ziua când ai un diagnostic greu? Cum îți duci zilele? Ce vorbești, cu cine? Mai râzi ca altădat? Sau, plângi toată ziua?

Cum dormi? Dar, dormi? Cum te trezești, e ușor să ai o nouă zi în față neputând să planifici mai nimic? Te vezi cu prietenii? Sau, stai numai în casă?

Ai poftă de mâncare? Ce îți vine să mânànci dar nu poți? Unde ai vrea să fii acum, dar nu poți din cauza bolii/covid-ului? Cu cine ai vrea să te vezi?

Mai ai vise? Te vezi făcând nuștiuce peste nuștiucâți ani?

Astea sunt câteva întrebări pe care nimeni nu ți le pune, deși ar vrea să știe cât mai multe, dar nu vrea să te întristeze și te protejează de amărăciune. Deși, tu ți le pui de mii de ori pe zi.

În schimb, oamenii dragi întreabă și vor să știe ceea ce e vizibil, detalii medicale, tehnice și logistice:

• cât mai ai din chimio?
• ți-a căzut tot părul? Și când crește la loc?
• când faci operația?
• când revii la normal.

Zi cu zi. Treaptă cu treaptă îmi vine să le zic. Și le zic. De fapt, mai mult pentru mine, ca să mă așez și eu ușor, ușor în noua mea realitate.

Încă e lung drumul, încă un an, dar azi, acum sunt bine! Am planuri mari, vreau să ajung să pot susține zeci de ani oameni prin psihoterapie, dar acum sunt aici. Sunt bine!