Jurnal de internship | Ultimele zile
Sunt Sophie și am făcut facultatea în Olanda, unde am studiat diferite forme de antreprenoriat, precum și cel social. Aici, la Dăruiește Viață, am făcut șase săptămâni de internship în departamentul de comunicare și fundraising. Când am început internshipul, aveam în minte rigiditatea companiilor cu care am mai interacționat pe parcursul facultății: reguli stricte, programe respectate la minut și oameni grăbiți care au concepția că internii îi încurcă mai mult decât îi ajută. Eram pregătită și să ordonez date și arhive ore întregi. Din fericire însă, nu a fost așa.
Cum a fost la Dăruiește Viață?
În realitate, am găsit mult mai multe straturi. Da, am făcut și partea de analiză, am scos date, am comparat campanii, am tras concluzii. Dar în același timp, am descoperit și partea umană: poveștile pacienților, emoțiile părinților, realitatea destul de crudă din spitale, dar și energia și optimismul oamenilor care încearcă să schimbe lucrurile. Dualitatea dintre treaba de la birou și evenimentele din Spital mi-a permis să descopăr un întreg traseu din interiorul asociației: de la campaniile pentru evenimente, la donații, la planuri de necesități și construcții până la Spital, transformate în aparatură medicală de ultimă generație. Și asta a schimbat complet cum am perceput experiența.
Cum am simțit eu perioada asta? Cu siguranță mai scurtă decât a fost și acum mi-e greu să concep că scriu un articol în jurnalul meu de internship intitulat “Ultimele zile”. Uneori am simțit lucruri contradictorii simultan, o senzație nouă pentru mine. Eram fericită când vedeam condițiile din Spitalul construit la Marie Curie, dar și frustrată că nu sunt toate spitalele așa, ci doar cel din donații și sponsorizări a reușit să se ridice la standarde europene. Liniștită că mai există oameni ca cei de la Dăruiește Viață, care își dedică munca celor care au nevoie de sprijin, neliniștită că unii încă nu fac nimic. Încântată de orice reușită, oricât de mică și dezamăgită de orice obstacol. Internshipul nu a fost niciun moment plictisitor, ci un rollercoaster de emoții.
Sunt recunoscătoare că pot pleca de aici cu o valiză de învățături și că sunt cu un pas mai aproape de a înțelege cum arată cărțile mele de la facultate în practică. Asta pentru că a fost o schimbare sănătoasă să trec de la eseuri bine structurate la sesiuni de brainstorming cu idei trecute pe post-it-uri. Am învățat să mă adaptez, să-mi verific mailul mai des și am înțeles importanța unui birou luminos (din toate punctele de vedere).
Plec de aici cu abilități mai bune de analiză și cercetare, dar și de traducere a datelor în decizii. O mână antrenată la scris simplu pentru oameni care nu trăiesc în lumea noastră de tabele și curajul de a bate la ușă cu o idee sau jumătate de idee, dar fără frică. Pe plan personal, experiența m-a făcut mai realistă și, ironic, mai optimistă. Realistă, pentru că am observat cât de greu este, de fapt, să construiești ceva bine făcut într-un sistem greoi. Optimistă, pentru că fiecare om cu care am lucrat aici mi-a demonstrat că se poate.
Ce urmează?
M-am atașat de cauză mai mult decât credeam și aștept momentul în care o să privesc campaniile Dăruiește Viață la televizor sau pe social media să văd cum evoluează proiectele lor. O să caut cadre familiare să-mi amintesc pe unde am fost și ce am făcut în aceste șase săptămâni. E un amestec ciudat de mândrie și modestie: nu salvez lumea, dar știu că am pus o cărămidă la locul ei sau am ajutat la o prezentare care va face posibilă mutarea acelei cărămizi; în orice caz, o să am ochii lipiți de televizor sau pe blog așteptând să pot spune “hei, și eu am contribuit la asta”.
Final de internship, dar nu final de drum. Rămân aproape de DV și de oamenii pe care i-am cunoscut aici. Și rămân cu sentimentul că, uneori, o prezentare bună către oamenii potriviți poate muta o cărămidă acolo unde chiar contează.