Jurnal de internship | Am mers la silent party în Spital și mi-a plăcut

Ca oricare alt student, și eu am considerat că un internship este cel mai natural mod de a-mi petrece vara. Mi-am dorit mult să ajung să lucrez cu fetele de la Dăruiește Viață, pentru că am vrut să îmi petrec 6 săptămâni făcând bine. Prin munca de intern am ajuns și în Spitalul construit de Dăruiește Viață, unde am observat cât de puțin știm noi despre viața celor internați în spital și despre noua clădire și ce se întâmplă în ea. În acest jurnal am ocazia să împărtășesc experiența mea din Spital, așa cum am trăit-o eu, din prisma de voluntar și intern. Prima vizită a mea în Spital este subiectul acestui articol din jurnalul meu, mai exact un silent party la care am participat alături de echipa Dăruiește Viață.

Prin vechi, spre nou

Am intrat în spital pe scările cu covor roșu, ușor extravagant pentru spital, considerând griul dur care se vedea în spate: clădirea veche. Intrarea în Spitalul construit de Dăruiește Viață se face prin porțile vechiului spital Marie Curie, construit la finalul anilor ’70. Înăuntru, multă lume și mulți ochi ațintiți spre mine, probabil fiind prea mare ca să fiu pacient, dar prea tânără ca să fiu însoțitor. Lovită de amintiri din vizitele mele mai puțin plăcute în spitale, am trecut pe un hol plin, într-o căutare bizară: „Oare unde e girafa din Spital?”.

Am reușit să îmi ies din amintirile cu paturi de spital și să îmi regăsesc liniștea interioară doar când am trecut pragul în clădirea nouă. Și da, am găsit girafa. Sentimentul a fost unul foarte ciudat, pentru că atmosfera era complet diferită, lumea mai calmă, nimeni surprins de prezența mea, doar oameni făcându-și treaba cât se poate de liniștit. În jurul girafei avea loc și petrecerea: prăjituri și sucuri pregătite, căștile gata pentru silent party, totul gândit pentru distracție cu copiii. Și undeva, în acest moment, mi-a ieșit din minte că sunt în spital și nici nu mi-am mai amintit până când am trecut din nou prin clădirea gri, ca să merg acasă.

„Mami, ce are dacă cobor cu firele?”

Singurul element care lipsea de la petrecere erau oaspeții, pe care am urcat să-i invităm personal să ni se alăture în camera cu girafa, porecla pentru atriumul noului Spital, cea mai mare cameră din noua clădire, cu care ei erau deja obișnuiți. În fiecare salon vizitat, lucrurile arătau diferit: unii luaseră petrecerea foarte în serios și erau gata deja, îmbrăcați frumos, nerăbdători să înceapă evenimentul.

Alții dezbăteau dacă preferă să continue episoadele de desene animate stând confortabil în pat sau să vadă despre ce e vorba în atrium (până în final și cei care ne-au răspuns cu un sincer „n-am chef azi” au ajuns să coboare, măcar pentru eclere). Unii și-au reprogramat chiar chimioterapia pentru a lua parte la petrecerea care se anunța a fi un real succes. „Mami, ce are dacă cobor cu firele?” Firele aici reprezentau perfuzii, pe care o mică entuziastă nu le-a văzut ca pe un impediment pentru distracția care urma. Unii ne-au urmărit în haine comode, alții în rochii și ținute de petrecere.

O parte așteptau evenimentul de ceva timp, alții nu se preocupaseră atât de mult – un confort și o lipsă de stres sau preocupare pe care nu mă așteptam să le întâlnesc într-un spital, dar un factor care mi-a demonstrat de la început cât de mult contează, de fapt, acea construcție concepută să le schimbe starea.

Matei*, mașinuța galbenă și cele 2 ore de dans

Preconcepția mea despre o petrecere în spital era că nu o să arate ca altă serbare cu copii și că atmosfera va fi mai liniștită. Cele două ore în care am dansat cu ei au demonstrat contrariul, în final, când nu ei, ci eu am cedat oboselii, părăsind zona de dans, în timp ce restul încă își demonstrau talentul în dans, fie pe picioarele lor, fie susținuți de un scaun cu rotile, care s-a demonstrat foarte util pentru piruete. Nu am fost copleșită de sentimente de milă sau tristețe, nu pentru că nu sunt un om emotiv – din contră, prietenii mei m-au încurajat când am plecat spre spital, spunând „e greu un voluntariat de genul… încearcă și tu să nu plângi”.

Tot ce am simțit pe parcursul serii a fost doar entuziasmul de a petrece timp cu copiii și de a asculta povestioare din desene animate și despre jucării, cum era mașinuța galbenă care îl însoțea pe Matei* peste tot. În timp ce mă ținea de braț cu o mână, cealaltă păstra mașinuța în siguranță. Așa am uitat ușor că o parte din acei copii duc o luptă foarte grea. Mă așteptam să văd tristețe, dar am văzut și am dansat cu copii care râdeau, făceau piruete si glumeau. Mă așteptam să găsesc o atmosferă rece, așa cum știam că există în spitale, dar am găsit un loc cald si prietenos. 

Petrecerea era aproape gata. Lângă mine se așezase un medic care nu s-a relocat în noul Spital. Se alăturase la petrecere la insistențele fiicei ei, iar acum părea relaxată, privind-o de pe margine. Părea că se distrează pe o melodie disco, după mișcări. Mi-a povestit despre pacienții care veniseră din secția ei. Era bucuroasă și vorbea cu drag despre pacienții săi. Auzindu-i căldura din voce, m-am gândit doar la faptul că medici ca dumneaei, care lucrează cu suflet, merită un Spital ca cel construit de Dăruiește Viață.

Prin trecut, către viitor

În drum spre casă am trecut din nou prin clădirea veche, indiciul meu că tot acest timp mă aflasem într-un spital. Plecam mai fericită decât intrasem, pentru că reușisem să iau cu mine speranță – speranța că, într-o zi, toți copiii care au nevoie de ajutor o să îl primească într-un loc ca cel construit de Dăruiește Viață, nu ca spitalul gri. Gândul că unii copii se întorc de la petrecere în spitalul vechi, iar alții în cel nou m-a împins să mă gândesc din nou la un lucru, unul mare, pentru toată lumea: campusul. Acel Campus Medical Pediatric pe care Dăruiește Viață își propune să-l construiască la Marie Curie pentru ca toți copiii să aibă acces la aceleași condiții de tratament și o experiență mai caldă în Spital.

* Numele de Matei este folosit ca pseudonim. 
 Autor: Sophie Butu