În luptă îți poți face și camarazi pe viață
Maya are 12 ani și a pierdut în luptă un picior. Însă, a ieșit victorioasă, iar experiența din spital i-a adus o prietenă pe viață - pe Gabi.
Foto credit: Cornel Brad
“M-am îmbolnăvit la 8 ani. La început nu m-am îngrijorat. Eram un copil foarte energic, nu stăteam nicio clipă locului – înot, role, bicicletă, trotinetă – și am crezut că era doar o febră musculară. Apoi, au început durerile mari. După investigații amănunțite, ni s-a spus să mergem la Cluj sau la București. Am ales București și m-am mutat în camera de spital, împreună cu mama mea. Cred că nu mi-a fost atât de frică de operații, cât mi-a fost teamă că o să stau departe de casă, fără să-mi văd prietenii și familia. Știam că urma să petrec acolo mult timp, dar nu știam la ce să ne așteptăm exact. Doctorii ne-au spus că sunt copii care stau în spital câteva luni, alții un an, alții pot sta și doi. Eu am ieșit după 9 luni."
Fotografie din arhiva personală
“Cu Gabi alături am reușit să trec mai ușor prin tot. Am întâlnit-o pe secția de oncologie și am legat o prietenie foarte puternică atunci când am ajuns în același salon. Gabi a fost ca o a doua soră mai mare. Avea același diagnostic și eram de vârstă apropiată, așa ca m-a înțeles foarte bine pentru că știa prin ce trec. Când mă simțeam eu rău, mă încuraja ea; când se simțea ea rău, o încurajam eu. Eu am fost prima care a plecat acasă. Trebuia să ieșim amândouă în aceeași zi, dar lui Gabi nu i-au ieșit bine analizele. Însă, la trei zile distanță le-a refăcut și s-a externat și ea.”
Fotografie din arhiva personală
“Cred că mamei i-a fost mult mai greu decât mi-a fost mie, sincer. Dacă nu îmi era foarte rău, dormea cu mine în patul de o persoană, la picioarele mele. Cand îmi era rău, dormea pe scaun lângă mine. Nu exista un pat și pentru ea, deși ar trebui să fie paturi și pentru părinți, căci tot sprijinul vine de la ei. Îmi amintesc revelionul din 2017 când toate mămicile s-au mobilizat, au făcut cumpărături și au gătit în bucătăria spitalului, au așezat apoi masa și au chemat toți copiii și asistentele să mănânce. Am avut voie să beau suc atunci, a fost o ocazie specială. Am stat toți uniți, am mancat, am povestit, am râs și ne-am uitat la artificiile din curtea spitalului lansate pentru noi de niște oameni buni.”
“Pe cei care sunt în situația mea îi sfătuiesc să se gândească la tot ce e mai bine, dar să se pregătească și pentru ce e mai rău. Să fie mereu pozitivi, să aibă încredere că o să treacă peste, deși nu o să fie ușor (pentru că niciodată nu e ușor), dar că o să treacă peste chestia asta. Celorlalți le-as spune « Nu ezita, nu mai amâna. Nu poți să îți planifici fericirea. Nu îți dedica viața muncii. Distrează-te, călătorește, ajută oamenii. Nu contează vârsta, nu contează genul. Atâta timp cât ești bine, nu trebuie să te mai intereseze altceva.”
Fotografie din arhiva personală
“Înainte pur și simplu nu dădeam atenție anumitor persoane sau lucrurilor mărunte. Acum mi-am dat seama că ar trebui să profităm de tot ce avem și să ne mulțumim cu viața noastră, pentru că niciodată nu știi când se poate schimba totul. Și nu-mi mai doresc decât lucruri obișnuite - să trec cu bine de toate clasele, să învăț bine, să mă pregătesc pentru concursuri și să nu dau importanță răutăților altora, pentru că toate acestea sunt supărări de moment.”
“Ea nu este Maya, fetița care are o dizabilitate. Ea este Maya olimpică la engleză, care are 10 pe linie la română, care se pregătește să participe la Jocurile Paralimpice, Maya curajoasă care mă îmbărbătează pe mine când intru în panică. I-a luat Dumnezeu o bucățică din picior, dar a recompensat-o în altele din belșug.” - Mama Mayei
Maya este unul dintre Copiii-Veterani care au inspirat clipul ”Veteranii” și care ne motivează să luptăm pentru a câștiga războiul cu boala.
Recrutăm luptători!
Împreună, #NoiFacemUnSpital!
Primul Spital Național de Copii pentru Cancer, Boli Grave și Traumă