Cristina Fabian, voluntara care oferă timp și sens copiilor din secția de oncologie

Când ești copil ai tot timpul din lume. Să descoperi, să simți, să te joci. Să fii. Călătoria ta prin viață abia începe. Ai atâtea de aflat. Și mai presus de orice, ai timp. Dar pentru unii copii, lucrurile nu stau chiar așa. Timpul lor se transformă din linia netedă, aparent fără sfârșit, în ceva frânt, nesigur și extrem de imprevizibil. Așa arată timpul copiilor care au un diagnostic oncologic. Și în imprevizibilitatea asta temporală, totuși ei sunt capabili să dea sens și să creeze momente unice, alături de oameni care asta știu să le ofere. Unul dintre acești oameni este Cristina Fabian, a.k.a philmydreams pe Instagram, care vine de 1 an de zile, săptămânal, să scrie, să deseneze sau să se joace cu pacienții și cu mamele din secția de oncologie a Spitalului Marie Curie.Pentru că ea are acreditări pe partea de Journaling (scris teraputic), acesta a fost și scopul pentru care am invitat-o să fie parte din programul Un Spital prieten cu joaca. Să îi ajute pe pacienți să își pună cele mai apăsătoare gânduri și emoții pe hârtie și să scape pe cât posibil de greutatea lor. Cristina și-a luat misiunea foarte în serios la început. Era setată pe scris și desen.Dar, ca în toate poveștile noastre de succes, a ajuns să facă de toate. De la pase cu mingea la cartofi prăjiți, de la cules corcodușe la decupat, lipit colorat, cântat. Cristina aduce lumină. Are mereu una-două plase pline cu jocuri, culori, plastilină, cărți și trece pe la toți și nu există să nu aibă ceva interesant pentru fiecare. “Deci cum am venit eu setată că fac journaling cu toată lumea. Un an de zile mi-a luat să accept că dacă nu prinde asta, nu mă frustrez. Am mereu de scris la mine, dar nu mai forțez nimic. Le folosim doar când se poate.”

Și funcționează, pentru că toată lumea știe că vinerea, după masa de prânz, vine Cristina. 

Journalingul a venit în viața ei pentru că “la un moment dat se satură și prietenii să-ți tot audă toate problemele. Și de câte ori să le spui? Scrisului poți să-i spui aceeași poveste de 1000 de ori. (…) Rolul prim al scrisului este cel de exteriorizare. Ca-ntr-o grădină. Mai întâi dai buruiana la o parte, apoi te apuci să sădești. În Spital asta facem. Curățăm furii, frici și după aia ne gândim la dorințe și visuri.”La început a scris poezii – aproape 400, dintre care o parte au fost adunate în volumul Un machiatto, vă rog, inspirat de cafeaua pe care o savura așteptându-și fiica să iasă de la cursurile de flaut. Poeziile au condus-o mai departe către Center for Therapeutic Journaling din SUA, iar de acolo a descoperit memoriile, desenul și alte ramuri conexe ale acestui tip de terapie. Au urmat zile și nopți întregi de scris. Și acum iat-o aici! 

Salon cu salon, Cristina aduce lumea la picioarele pacienților prin simpla ei prezență solară. Uneori râd și se prostesc, uneori scriu sau citesc, iar alteori nu fac nimic. Pur și simplu stau împreună.„Măi, dar nu renunț. Sunt copii care nu fac nimic. Dar trec mereu să salut.” Cristina nu-și propune nimic. Pentru că timpul fără restricții nu e presant. „Cel mai valoros este când stau cu ei fără un trebuie să...” 

Venitul la Spital i-a dat reset la tot ce înseamnă viață și lucrurile importante. “O oră la marginea patului unui copil în urma căreia acel copil se ridică de la orizontală la verticală valorează tot.” Despre asta e vorba din punctul ei de vedere și din asta se încarcă.Coordonarea, planificarea, curajul, capacitatea de a asculta, pragmatismul sau ideea de a da înapoi comunității sunt calități pe care și le-a descoperit pe când lucra la o corporație. Și a luat toate calitățile astea cu ea și le-a pus în slujba binelui la Casa Bună și la Spitalul construit de Dăruiește Viață. “De când intru pe ușă, mă străduiesc să trec pe la toți. Uneori reușesc, alteori nu. Depinde de starea lor.”

Și noi îi mulțumim Cristinei pentru lumina pe care o dăruiește și pentru timpul pe care-l petrece cu fiecare copil. Ea reușește să îi vadă și să-i audă dincolo de pereții salonului și de diagnostic. Și pentru ei asta contează cel mai mult. Pentru că prin ochii ei, și pacienții ajung să se viseze deja întorși la viața lor de dinainte de boală. 

Foto: Cristina Fabian, arhiva personală

Text: Irina Ivaneț