Carmen Uscatu și Dr.Radu Spătaru, un dialog despre culisele unui Spital ca afară

Radio Dăruiește Viață poate fi ascultat live, pe site-ul nostru. Bogdan Ciuclaru, colegul de la butoane, i-a avut invitați în studio pe Carmen Uscatu, cofondator Dăruiește Viață și Dr.Radu Spătaru, șeful secției de chirurgie relocate în noua clădire. Redăm mai jos un dialog în care cei doi povestesc din culisele Spitalului care a unit o țară, un Spital în care s-au tratat deja peste 3.500 de copii în primul an de funcționare.

Bogdan Ciuclaru: Continuăm să dăm voce binelui, de aici din studioul radio Dăruiește Viață. Astăzi avem invitați în aripa nouă a spitalului Marie Curie. Discutăm cu Carmen Uscatu, cofondator Dăruiește Viață și cu șeful secției de chirurgie, secție mutată în această aripă nouă a spitalului Marie Curie, doctorul Radu Spataru.
Bună dimineața. Ce faceți și ce se întâmplă într-un Spital la ora asta?

Dr.Radu Spătaru: Treabă. Raportul de gardă, văzut copii, discuții tehnice cu diverși domni care vor să contribuie la modernizare, la extindere. Adică foarte multă treabă.

B.C: Apropo de raport, discutam mai devreme cu Carmen Uscatu, se adunau formularele. Cum stăm cu formularele? Pentru că ele sunt foarte importante, nu? Cine a redirecționat 3,5% din impozitul pe venit practic ajută proiectele de aici de la Dăruiește Viață, nu?

Carmen Uscatu: Da, desigur. Tocmai s-a încheiat campania de 3,5 %, în care orice salariat a putut să redirecționeze din impozitul pe salariul deja plătit statului român în anul 2024 către un ONG. Noi am reușit ieri să numărăm 25.611 formulare. Banii aceștia, ce vor fi redirectionati de către ANAF în conturile Dăruiește Viață din aceste formulare, vor folosi la construirea Campusului Medical Pediatric, continuarea proiectului nostru - inițiativa #NoiFacemUnSpital, la trainingurile dedicate personalului medical, medicilor și asistentelor de la Marie Curie. Practic, ne gândim la beneficiul pe care acești bani îl vor aduce copiilor care vin să se interneze în acest Spital, si care nu sunt doar din București - 70% dintre copiii care s-au tratat în noul Spital  în primul an de funcționare sunt din afara Bucureștiului.

B.C: Am inteles. Despre Campus aș vrea să discutăm ceva mai târziu, pentru cei care ne ascultă, din Spital sau online pe daruiesteviata.ro. 
Aș adăuga eu o notă din documentarea făcută de mine. Am observat că evoluția profesională a invitatului nostru, doctorul Radu Spătaru, se suprapune pe durata de 30 de ani cu evolutia Spitalului Clinic de Urgență Marie Curie. Am apreciat bine?

R.S: Ați apreciat foarte bine, dacă discutăm despre specialitatea mea.

B.C: Cum a fost pentru dumneavoastră trecerea la blocul operator din această clădire? Cum s-a simțit chirurgul?

R.S: Spitalul acesta, așa cum bine ați punctat, are o importantă tradiție, și noi cei mai tineri atunci am beneficiat de expertiza unui mare profesor, profesorul Alexandru Pesamosca, am avut privilegiul, eu împreună cu mulți alții, să îl vedem la lucru și să-l avem ca dascăl. 

Blocul operator din clădirea veche a spitalului era dimensionat pentru alte tipuri de intervenții chirurgicale, de mai mică amplitudine. Dar sub bagheta profesorului Pesamosca, în acel bloc operator de care mă leagă foarte multe lucruri, în acel bloc operator s-au întâmplat multe minuni, multe intervenții extraordinare, dar bineînțeles că acele condiții deveneau din ce în ce mai puțin propice unui act chirurgical de bună calitate. Noi am învățat să operăm, cum ziceam noi, prin debara. Deci într-o sală mititică care avea multe calități și multe virtuți și profesioniști foarte buni, însă din ce în ce mai clar devenea limpede faptul că ne trebuie un bloc operator care să răspundă nevoilor actuale.

Și iată că minunea s-a produs cu ajutorul extraordinar al societății civile, coordonat de Dăruiește Viață. Noi acum lucrăm într-un mediu cu totul și cu totul deosebit. Eu am avut privilegiul să văd în decursul anilor săli de operații din clinici mari din Europa și trebuie să vă spun că nu am văzut nicio sală de operații care să fie peste ceea ce avem noi aici, o spun cu toată responsabilitatea. Este o mare bucurie să poți, în calitate de chirurg de copii, să operezi într-un astfel de mediu. Este o foarte mare bucurie.

B.C: Spuneați dumneavoastră într-un interviu: Ne dorim excelență în spitalele publice. Asta sună foarte bine. Si întrebarea este - se poate să avem excelență într-un spital public?

R.S: În opinia mea se poate și o și avem. Noi ne-am obișnuit așa, în general în spitalele publice, să nu ne facem reclamă. Așa am fost noi învățați. Reclama este de fapt un pacient care pleacă acasă. Nu să te duci la TV și să spui… E bine, e rău, nu știu, probabil că lucrurile sunt nuanțate. Dar trebuie să vă spun, și probabil că toată lumea știe, că în pofida a foarte multor necazuri, a foarte multor minusuri, s-a făcut și se face excelență în spitalele publice din România, asta e clar.

B.C: Asta este un lucru foarte bun. Mă întorc acum la Carmen. Și aș vrea să dăm timpul înapoi la momentul în care această aripă a spitalul Marie Curie era doar pe hârtie. Și aș fi curios să știu cum reacționau oamenii când li se spunea de intenție, că aici o să se întâmple minunea.

C.U: Cred că cel mai frumos au reacționat oamenii când au decis să trimită un SMS. Pentru că noi în campaniile de SMS am reușit să strângem peste 27 de milioane de euro, ceea ce înseamnă practic jumătate din investiția făcută în clădire și în echipamentele de aici. Deci oamenii au reacționat mai mult decât bine și au înțeles că pic cu pic se poate întâmpla o minune, o minune pe care noi încercăm să o transformăm într-o normalitate în țara noastră. E normal să investești în sănătate, e normal să investești în infrastructură dacă nu o ai, dar și mai normal este să te duci dincolo de infrastructură și echipamente și să investești în oameni, să investești apoi în cercetare și în lucruri care se transpun cel mai bine în creșterea calității vieții pacienților care se tratează aici. Pentru că noi investim în oameni, dar o să investim și în partea aceasta de nevoi ale familiilor care vin să se trateze în acest Spital și care vor avea nevoie de cazare. Astfel, Campusul Medical Pediatric înseamnă, dincolo de spații pentru cercetare și traininguri, înseamnă și spații de cazare pentru părinții și copiii care vin din afara Bucureștiului. Dar la asta o să ne uităm peste zece ani.

B.C: Greșesc dacă spun că o astfel de clădire obligă și la un salt profesional sau la o pregătire adecvată a cadrelor medicale?

R.S: Bineînțeles. Tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru privim ca pe un dar, dar treaba asta reprezintă pentru noi o obligație. În momentul în care te urci într-un autobuz nou, cu toate facilitățile, nu-ți vine să-ți bați joc de el. Este o chestiune firească. Cu atât mai mult aici. Aici este absolut obligatoriu ca acest salt de care spuneți să se petreacă. El se petrece mai mult sau mai puțin în fiecare zi, în fiecare lună, în fiecare an. Însă boom-ul acesta de nou, de excelență în infrastructură, trebuie să aducă și o îmbunătățire substanțială a calității activității noastre și lucrurile acestea se și întâmplă de ceva vreme, de cele mai multe ori cu sprijinul Dăruiește Viață din ultimii ani. 

Există o conectare din ce în ce mai bună a activității noastre medicale cu ceea ce se întâmplă în clinici de vârf din  lume. Acest fenomen este absolut impresionant, și deși se vede mai puțin de către unii, poate că este cel mai important lucru care ni se întâmplă. Deja mulți colegi tineri beneficiază de astfel de schimburi de experiență, de aceste traininguri absolut esențiale. În acest fel avem la ce ne raporta, înțelegem mult mai bine ce avem, ce ne lipsește și putem să mergem pe drumul cel drept, astfel încât calitatea actului medical să fie la cele mai înalte cote. 

Pentru că noi, practic, suntem competitori direcți ai spitalelor din vest. Un părinte are dreptul să se ducă să-și trateze copilul oriunde vrea el în UE și atunci eu îl am competitor pe colegul meu de la Viena, sau pe colegul meu de la Paris, sau pe colegul meu de la Munchen. Targetul meu este să fiu la fel de bun ca ei, sau chiar mai bun. 

B.C: Să știți că și eu m-am interesat dacă mai există spitale care să aibă studio de radio și în Marea Britanie există. M-am bucurat să văd că, în sfârșit suntem și noi acolo. Următorul mare pas pe care îl pregătesc Spitalul Marie Curie și Dăruiește Viață este Campusul Medical Pediatric și aș fi curios să le spunem părinților sau cadrelor medicale care ne ascultă ce înseamnă un Campus Medical Pediatric?

R.S: Un Campus Medical Pediatric înseamnă o sumă de facilități, o construcție complexă, care presupune, pe lângă specialități clinice cât mai cuprinzătoare - și aici trebuie să fac o paranteză și să spun că în acest Spital există niște premise deosebite, în sensul în care noi acoperim aproape toate specialitățile pediatrice și asta este o premisă extraordinară, pentru că multidisciplinaritatea joacă un rol extraordinar în obținerea unor rezultate bune. Deci, pe lângă aspectul clinic deosebit de important, Spitalul acesta are și trebuie să aibă din ce în ce mai mult o valență academică, didactică.

Noi suntem cadre universitare, prin Spitalul acesta trec generații de studenți, medici rezidenți, tineri specialiști și doctoranzi și trebuie creat un cadru cât mai bun pentru astfel de activități. Asta înseamnă cercetare, activitate academică, spații dotate și infrastructură pentru astfel de lucruri. Și bineînțeles că nu trebuie uitată și dimensiunea socială, dimensiunea umană, așa cum spunea Carmen, vin părinți din toată țara, mai dorm prin mașini. Trebuie create condiții pentru acești oameni care trec prin niște drame . Și trebuie făcute eforturi pentru ca viața lor să fie ușurată în momentele grele.

B.C: Așadar, Carmen Uscatu, nu ne pregătim doar pentru o clădire mai mare, ci pentru o instituție complexă?

C.U: Așa este. Și această pregătire e dinamică. Sigur că pregătim infrastructură pentru a prelua toate specialitățile care încă există în vechea clădire și va fi o clădire mai mare decât cea actuală construită de 12.000 mp. Va fi o clădire estimată la 18.000 mp și apoi continuarea proiectului va însemna consolidarea vechii clădiri și transformarea în spații de cazare, de cercetare, de training, cantină și tot ce va mai fi nevoie. 

Dar în același timp facem, așa cum spunea și domnul doctor Spătaru, acest training al personalului medical și aici e o efervescență extraordinară. Oamenii vin și pleacă de la traininguri din afară, asistentele medicale fac cursuri de engleză în paralel cu cursuri de pregătire la unul dintre cele mai mari centre dedicate cercetării și tratării copilului bolnav de cancer, la St. Jude Children's Research Hospital, în Statele Unite ale Americii. 

Medicii au început fellowship-uri de un an, doi ani de zile la aceleași instituții, St. Jude Children's Research Hospital și Princess Máxima Center din Olanda, observership-uri de câte o lună. Se formează aceste echipe multidisciplinare, sunt participări în tumor board-uri internaționale, toate analizele copiilor bolnavi de cancer merg în Olanda pentru diagnostic molecular, urmând ca în următorii cinci ani să putem noi dezvolta un laborator care să facă aceste analize despre care studiile arată că cresc rata de supraviețuire în cancer cu aproximativ 5-10%. 

În ceea ce privește supraviețuirea în cancerul pediatric, noi ne aflăm la o diferență de 11 procente față de Europa de Vest. Există acest parteneriat cu Princess Máxima Centre care înseamnă, dincolo de training, și proiecte de cercetare cu fonduri europene, înseamnă dezvoltarea serviciilor de suport medical, adică paliație, suport psiho-social, terapia durerii. Avem un medic care e plecat în Elveția la un fellowship de un an pentru partea aceasta de terapia durerii.

B.C: Să știți că recuperarea decalajelor e chestiunea pentru care se luptă aproape toată generația mea, care asta își dorește nonstop - și în materie de autostrăzi, și în materie de școli, și în materie de spitale, să recuperăm decalaje. Pentru că discuția devine un pic tehnică, facem o rupere de ritm și merg un pic în zona personală și profit de prezența dvs. în studioul Radio Dăruiește Viață pentru o curiozitate personală: ce are voie sau ce nu are voie să facă un chirurg în timpul liber? Mă întrebam cu un prieten dacă de exemplu un chirurg are voie la grătar să întoarcă el micii cu mâna - pentru că lucrează, nu-i așa, cu mâinile?

R.S: Eu sunt cunoscut printre prietenii  apropiați ca un expert al grătarului, așa încât, din punctul ăsta de vedere, treaba stă foarte bine.

B.C: Ați transferat dexteritatea de la chirurgie la grătar?

R.S: La grătar, da. În general, chirurgii cred că sunt în mare măsură și indivizi care fac o grămadă de chestii practice - sunt buni la trebăluit, la șurubărit să spunem. Dar, în sfârșit, dincolo de povestea asta, viața noastră este o viață frumoasă, plină. Mie îmi place foarte mult să citesc, să fac sport. Bineînțeles că este nevoie de un echilibru, fără de care nu ai putea să  faci performanță în specialitatea mea și cred că mai există un ingredient esențial și anume familia. Eu sunt binecuvântat cu foarte multe lucruri din această perspectivă. Am doi copii care au crescut, sunt doctori amândoi - în familia mea e lipsă de imaginație (râde) - și am devenit și bunic de relativ puțină vreme. Deci suportul familiei mele este unul deosebit de important.

B.C: Să știți că eu am pus o întrebare din zona asta personală pentru că, în spatele echipamentelor sunt oameni, iar oamenii sunt foarte importanți. Și revenind la Carmen și la discuția despre training, despre pregătire, plecând de la premisa că acum în Spital, dar și online, ne ascultă cadre medicale ce ar vrea să se perfecționeze, care e traseul de urmat? Ce li se pregătește celor de la Marie Curie?

C.U: Mi-ai amintit acum de un newsletter pe care noi îl trimitem tuturor cadrelor medicale de la Marie Curie și prin care informăm despre ceea ce reușim să facem pentru a susține Spitalul și oamenii de aici. Eu cred că oamenii deja știu, și ce e frumos e că ei vin către noi cu încrederea că, împreună, putem să facem lucruri care se transpun, în cele din urmă, în zâmbetele copiilor și părinților greu încercați, care vin în acest Spital să se trateze.

E destul de simplu: noi oferim sprijin pentru pregătirea cadrelor medicale prin parteneriatele pe care Spitalul și Dăruiește Viață le-au încheiat cu aceste clinici din străinătate. Oferim suport și celor care vor să meargă în clinici despre care au auzit și vor să facă traininguri acolo, sau să meargă la anumite conferințe, să învețe lucruri sau să prezinte rezultatele pe care le obțin aici, la Marie Curie. Și ne scriu un email de obicei, sau ne sună, suntem destul de ușor de găsit și pe aici prin Spital. Parcursul acesta e ușor pentru că înseamnă colaborare între Spital, care oferă oportunitatea de a trimite medicii și asistentele la perfecționare, Dăruiește Viață, care oferă sprijin pentru cazare și transport și clinicile care oferă suportul lor prin traininguri oferite gratuit de către partenerii noștri din străinătate.

B.C: O să revin la domnul doctor Spătaru, să-l întreb dacă această aripă nouă a Spitalului Marie Curie poate fi vizitată acum de cineva din Occident? Suntem și noi în sfârșit un model de bune practici? Și aș mai întreba dacă există un fel de invidie profesională față de cadrele medicale care beneficiază de tehnologie modernă?

R.S: Ca să vă răspund la prima întrebare, îmi aduc aminte de o întâmplare petrecută mulți ani în urmă.
În toată istoria spitalului acestuia, am organizat simpozioane internaționale, workshop-uri, și la un moment dat a venit un mare profesor din India, la vremea aceea era președintele Federației Mondiale a Chirurgiei Pediatrice, profesorul Gupta (Devendra - n.r.), și a venit să opereze - cred că sunt 20 de ani de atunci - și el venea dintr-o țară și dintr-o clinică care nu avea foarte multe. Era un chirurg extraordinar și când a văzut anumite instrumente a zis - Aaa, too primitive!, el era un tip foarte politicos, dar când a văzut anumite instrumente… aveam minusuri serioase.

Acum orice fel de workshop, orice demonstrație operatorie care se poate face în această aripă nouă se poate face la cel mai înalt nivel. Și nu avem de ce să ne fie rușine, ba dimpotrivă, avem cu ce să ne mândrim. A trecut un an de când lucrăm într-un alt mediu și au venit personalități medicale importante care au spus că la ei acasă nu au așa ceva. Adică s-au schimbat lucrurile. Suntem fără niciun fel de exagerare la cel mai înalt nivel de infrastructură.

Și ca să vă răspund la a doua întrebare - a lucra cu mai multe viteze evident că naște tot felul de frustrări și tot felul de discuții. Noi afirmăm despre Spitalul Marie Curie că este un spital deosebit pentru că este un colectiv deosebit. Obișnuiesc să spun că în fiecare secție a spitalului exista cel puțin patru-cinci tineri de foarte bună valoare profesională. Având în vedere că ne înțelegem bine, avem un grup unit în acest spital, lucrurile acestea se pot depăși. Discutăm, povestim, știe fiecare că și secția lui va fi modernizată. Bineînțeles că nu poți să faci toate lucrurile perfect și una e să faci un spital de la 0 și alta e să încerci să modernizezi din mers o instituție care e destul de complicată.
Dar una peste alta, faptul că există un parcurs la finalul căruia toate specialitățile clinice, toți pacienții pe care noi îi tratăm vor fi în casă nouă, tratați în cele mai bune condiții, ne face pe toți să nu fim așa de supărați unii pe alții și să mergem înainte.

B.C: Să le spunem celor care ne ascultă că e foarte greu să prinzi un doctor care e chiar în Spital aici, în studioul de radio. Ne apropiem de 1 iunie și vreau sa încheiem într-o notă veselă, v-aș întreba pe amândoi dacă a existat vreun contrapunct, vreo chestie premonitorie în copilărie că o să faceți meseria pe care o faceți astăzi?

R.S: La mine a fost. Eram student la medicină în anul I, făceam practica de vară și m-am dus la mine acasă, la Onești. Și acolo era un chirurg faimos, doctorul Lazăr, care eșuase cumva acolo pe motive politice, dar aduna pacienți din toată Moldova, era extraordinar de bun. M-am dus și eu acolo să fac practica de vară și am ajuns în pragul sălii de operație. Eram extrem de emoționat și mi s-a făcut rău. M-am albit la față, m-am așezat așa pe vine și doctorul Lazăr a venit așa, i-a răsărit un zâmbet și a spus - A, chirurg te faci! Ar fi putut să îmi spună că nu prea e de mine chestia asta, dar m-a luat cu el și, după ce am intrat în sală, mi-a trecut stresul și nu mai voiam să plec de acolo. Și așa s-a făcut că m-am gândit să mă fac chirurg.

B.C: Să o întrebăm și pe Carmen dacă undeva în copilărie construia spitale? Din lego, din cuburi…

C.U: Nu construiam spitale, dar în copilărie mi-am dorit foarte tare să dau la medicină. Îmi plăcea și mă descurcam bine la fizică, am fost olimpică, nu chiar ca Nicușor, internațională, dar națională. Îmi plăcea și chimia, dar ce nu mi-a plăcut a fost să învăț pe de rost manualul de biologie și ăsta a fost motivul pentru care eu nu am dat la medicină. Dar totuși am ajuns să lucrez destul de aproape cu medicii și recuperez. Am făcut un master în Global Child Health acum, la 50 de ani, deci nu m-am lăsat.

Acest interviu transmis live din Spital a fost posibil pentru că voi, cei care ați susținut inițiativa #NoiFacemUnSpital, ați donat. Am construit împreună un Spital în care copiii din toată țara sunt tratați în cele mai bune condiții. Organizăm pentru ei activități prin care să uite, măcar pentru o vreme, că sunt internați: la Girafă, în camerele de joacă, la cinema, la observatorul astronomic și chiar aici, în studioul radio Dăruiește Viață.

Implică-te și tu. Trimite promit prin SMS la 8835 (5 euro/lună), sau fă o donație cu cardul. Nu există ajutor prea mic, pentru că împreună, pic cu pic, s-a făcut un Spital, și tot așa se va face Campusul Medical Pediatric.

Interviu transcris cu ajutorul Sandrei Popescu, voluntar Dăruiește Viață.

Credit foto: Banu Ștefan, Cătălin Georgescu