7 sfaturi despre cum să ne purtăm când aflăm că cineva are cancer

Când auzi că cineva cunoscut are cancer, mintea ta se blochează pentru o clipă. Nu poți înțelege rațional ce se întâmplă, pentru că frica te orbește. Simți cum îți bate inima, cum ți se taie picioarele, cum respiri mai greu. E panica. Apoi, mintea o ia pe calea ei, vin toate gândurile, poate cele mai rele.

Dar după prima reacție ce urmează? Ce îi spui omului de lângă tine? Ca să știe că ești acolo, că vrei să-l asculți, dar fără să-l superi în vreun fel? Sau ar fi mai bine să taci? Ce e de făcut? Vorbim prea puțin despre aceste lucruri și se poate întâmpla să ajungem în situația asta, dar să nu știm, de exemplu, că uneori lucrurile mici, precum niște cumpărături, pot ajuta.

În momentul în care am scris povestea Sainei, am rugat-o să ne spună mai multe din experiența ei, de medic și de însoțitor. Timp de șase ani, ea a fost alături de Alex, soțul ei, de la momentul diagnosticului până în ultima clipă. Au trecut împreună prin multe și au simțit pe pielea lor ce le-a prins bine și ce nu. În continuare, Saina ne-a dat niște exemple concrete.

În relația cu pacientul:

Să tânjim după un fel de normalitate

Eu discutam cu Alex şi despre problemele mele sau despre lucrurile care mă supărau în general în viață, iar asta îl făcea și pe el să simtă că toate acestea fac parte din rutina vieții noastre și că nu îl tratez ca pe un bolnav de cancer. Din păcate, există această diferență, ne gândim că ei nu pot să „ducă” și că nu putem să le spunem sau să facem anumite lucruri cu ei din frica de a nu-i răni. Alex a fost mereu cel mai puternic dintre noi.

Îmi aduc aminte că mă stresa și pregătirea licenței. Eram după aflarea diagnosticului, experiența nu era atât de profundă, și Alex îmi aducea aminte că e ok, că voi rezolva. Povesteam cu el când aveam o zi proastă la muncă. El m-a pus întotdeauna pe primul loc. După aceea mă întrebam dacă nu i-am împărtășit prea mult sau dacă nu i-am luat din energie, din timp. Îmi spunea că n-ar vrea să mă comport cu el altfel.

Să-i înțelegi vulnerabilitatea

E important să găsim echilibrul între a nu-i stigmatiza ca fiind pacienți bolnavi de cancer și a-i include în anumite cercuri, dar totuși să nu uităm că sunt pacienți care au nevoie de anumite lucruri, iar odată ce tratamentul începe, cu efectele adverse, ei vor avea nevoie de ajutor și nu putem să-i tratăm ca pe niște oameni sănătoși atunci când vine vorba de activități fizice.

Credit foto: Banu Ștefan

Să nu dai vina pe el

Fiecare are ritmul lui de a trece prin viață și prin durere, și este foarte important să ne amintim că pacientul este pacient nu pentru că a făcut ceva rău. N-a făcut nimic rău, asta e viața și e important să ne amintim lucrul acesta, să nu spunem „te-ai îmbolnăvit pentru că ai făcut asta”. Boala vine de foarte multe ori de nicăieri și asta nu înseamnă că pacientul este vinovat, că trebuie să spele păcatele părinților sau ale altcuiva.  

Când ajungi să fii tu cel bolnav sau să fii aparținătorul cuiva aflat în această situație, înțelegi foarte bine situația. Când eşti sănătos şi tânăr, înțelegi mult prea puțin, iar din această cauză e mai greu să te pui în locul celuilalt.

Să nu dai sfaturi dacă nu ți se cer

Un lucru care e comun și care e un exemplu de „așa da”, atât în perioada de atunci, cât și acum, este pur și simplu să asculți persoana respectivă. Și să nu dai sfaturi când nu ți se cer. Pentru că știu că lumea are intenții bune, dar sunt puțini cei care se gândesc la impactul pe care îl va avea mesajul lor. Sfatul este, de cele mai multe ori nepotrivit, deoarece e mult mai uşor să priveşti din afară, decât să fii tu cel care se confruntă cu greul. Aşadar, e bine să eviți, mai ales atunci când nu cunoști fondul religios, fondul cultural al pacientului. Prin simple vorbe, care au în spate dorința de a face bine, poți să faci foarte mult rău.

În relația cu însoțitorul:

Să asculți și să vezi care este nevoia

Atâta timp cât empatia există și reușești să te conectezi cu cei care îi sunt aproape pacientului, la un anumit nivel, lucrurile sunt mai ok. Problemele lumii nu se opresc, dar multe sunt minore, nici nu se compară. Faptul că tu îți faci probleme în ceea ce privește diversificarea meniului de mâine sau ce bonă o să găsești nu reprezintă o problemă la fel de gravă ca faptul că pacientul poate să moară mâine din cauza unui efect advers sau din cauza bolii. E important să vezi care este nevoia fiecăruia. Ca medic, prima dată discut cu pacientul, apoi îmi iau timp să mă adresez și aparținătorului.

Credit foto: Banu Ștefan

Să ajutăm cu lucruri mici, dar importante

Mobilizarea cu lucruri mici - să fie lângă tine când te muți, de exemplu. Noi, pentru că am aflat despre diagnostic imediat după nuntă, a trebuit să plecăm în Franța, iar toate lucrurile mele și tot ce adusesem în noua casă au rămas în mijlocul apartamentului. Am avut-o pe mama care a vrut să vină să fie alături de mine, dar ea stă la sute de kilometri distanță și n-am putut să-i spun să vină, pentru că știam că era un efort mult prea mare.

În același timp, am avut prieteni care erau mult mai aproape și nu m-au întrebat niciunul dintre ei dacă am nevoie de ajutor. Puteau doar să stea cu mine, nimic mai mult. Sunt lucruri la care probabil că nu ne gândim. Să-ți facă cumpărăturile azi sau, într-o zi când tu lucrezi și apoi trebuie să mergi și la spital, să se ocupe de lucrurile acestea - toate acestea fac o diferență foarte mare.

Desigur, pe măsură ce anii au trecut, iar noi deveneam tot mai independenți pe de o parte,  duceam viața înainte fericiți pe background de imunoterapie şi chimioterapie, am găsit metodele potrivite astfel încât viața noastră să devină mai uşoară măcar pe partea activităților casnice, cumpărăturile etc., dar la început nu este nimeni pregătit pentru aşa ceva, deci orice sprijin, oricât de mic, contează.

Să susții financiar când este nevoie

Lucrurile care ne-au impresionat pe noi au fost când s-au mobilizat persoane de la spital, de exemplu, care nu erau parte din familie, ca să ne ajute financiar - și să insiste, pentru că ni s-a mai întâmplat să ni se ofere și să refuzăm, fiindcă nevoia nu era atât de acută. Dar faptul că au insistat a făcut o diferență. Ulterior, după ce ne-am mutat şi boala a recidivat, tot şefii mei au fost cei care au luptat cot la cot cu noi pentru a-l putea feri pe Alex de virusuri şi infecții, iar pentru acest lucru le voi fi recunoscătoare toată viața mea. Au devenit parte din familie.

Mulțumim, Saina, pentru că ai împărtășit cu noi. Sperăm că aceste exemple din experiența voastră să ne facă mai conștienți de ceea ce ar fi bine și ce nu să facem în relația cu un pacient oncologic și cei care îi sunt aproape. 

Pentru mai multe detalii, puteți citi cărțile lui Alex Săndulache, #poțisălupți și #poțisărâzi, prin care și-a documentat propria poveste. O parte din banii proveniți din vânzarea cărților va fi donată către #NoiFacemUnSpital.

Credit foto: Banu Ștefan

Articol scris de Gabriela Vătafu