• en
  • fr
  • ro

Blog

Când ajungi la UPU – Jurnalul de pacient (3)

Când ai cancer frica te pândește în orice moment. Frica de ce va fi, de cum va reacționa organismul tău, de simptomele noi pe care nu le-ai mai avut până acum și pe care nu știi cum să le gestionezi singur. Iar spitalul, oricât de rece și neprimitor, este singurul loc în care poți căuta singuranță.

Alexandra*, pacienta noastră, ne povestește ce înseamnă să preferi un hol auster de spital, atunci când nu știi ce să faci cu tine.

upu-targu-jiu

”Triaj. Asistenta blondă mă întâmpină: «Aaa, păi vă știu de un car de ani». Într-adevăr, am fost și luna trecută. Nu pare încântată să mă revadă. Ce-i drept, nici eu nu mă bucur să-i fiu «clientă fidelă», dar asta e, nimeni nu vine la urgență de plăcere.

În caz că nu-mi era destul de rău, în curând mă simt umilită de atitudinea ei. Nu mi-am dorit niciodată să ajung să mă familiarizez cu spitalele sau cu mersul lucrurilor de aici. Nu am cerut eu să mă îmbolnăvesc de cancer, nici să am tot soiul de complicații care să mă aducă la urgențe. Nu vin aici pentru că n-am treabă acasă sau copii de plimbat. Vin doar atunci când mi-e prea frică să mai stau acasă cu simptomele mele. Când mă simt mai în siguranță pe un hol de spital decât acasă.

În final, asistenta mă ascultă și vorbește cu medicul, apoi îmi spune să aștept și voi fi chemată. În spațiul de așteptare, scaune noi (slavă Domnului!), din plastic, de o parte și de alta a coridorului.

Vizavi de mine, o doamnă cu mască chirurgicală așteaptă pe cineva. E un lucru atât de neobișnuit la noi să vezi pe cineva cu mască, încât nu știi ce să crezi: că suferă de o maladie exotică și contagioasă sau că se teme de posibilii microbi din spital. Sau să nu crezi nimic și să-ți vezi de tine.

La stânga mea, o tânără cu un bebeluș mic, atât de mic încât pare de jucărie. E curent și e frig, iar bebelușul începe să plângă cu un sunet înfundat. Deci nu e jucărie! Se liniștește repede și lucrurile revin la forfota normală a spitalului.

O targă trece ducând un bătrân acoperit de folie metalizată. Mă trece un fior: îmi amintesc de Colectiv. Așa e la spitalele mari: ai medici buni și încrederea că se vor ocupa de tine, dar vezi și multe alte cazuri care te răscolesc.

Sosește încă un domn, solid cât ușa, de vreo 50 de ani, sprijinit de două doamne mici-mici, care în comparație cu el par și mai scunde. Bărbatul vorbește greu și se mișcă încet; e clar că el e pacientul. Se așează cu toții pe scaune și doamna mai în vârstă vorbește despre reclamația pe care o va face sau nu, în funcție de cum se rezolvă azi problema. Și ei sunt «recidiviști», din câte înțeleg. Se plâng de sistemul medical, de atitudini, apoi femeia concluzionează scurt: «Cine a plecat din țara asta n-a greșit.»

Aș vrea s-o contrazic, să-i spun că nu e așa, că trebuie să stăm și să schimbăm noi lucrurile. Să ne spunem oful prin vot, să luptăm. Dar astăzi nu mai am putere.”

 

*Alexandra este un pseudonim, pacienta dorind să-și păstreze anonimatul.

Share on FacebookTweet about this on Twitter
27.05.2019 Nu sunt comentarii
Pe aceeasi tema:

Spune parerea ta

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.