• en
  • fr
  • ro

Blog

Alina Forsea, daruitor de zambete la oncologie „Louis Turcanu” | partea a II-a

Prima parte a interviului poate fi citita aici

Foarte multi voluntari au o usoara retinere in a face voluntariat in spital considerand ca nu sunt destul de “tari” sa intre in contact cu astfel de copii si cu mamicile acestora. Ce le-ai spune, dupa experientele tale?

Leg raspunsul de cel de la intrebarea anterioara. Eu una simt ca in mod cumva egoist poate, imi iau taria tocmai de la copiii acestia pe care teoretic ma duc sa ii ajut. Pentru mine sunt lectii de viata. Ma fac sa imi amintesc mereu ce conteaza cu adevarat. Cand vad cu ce se confrunta ei, problemele mele nici nu mi se mai par probleme si devin mai recunoscatoare pentru ce am. Cred ca mai mult ma ajuta ei pe mine decat eu pe ei. Si ei si apartinatorii – mamele in special, care nu se dau batute desi trec prin iad. Stau si dorm luni de zile, chiar ani cu nelinisti si dureri in suflet, de neinchipuit, de multe ori pe un scaun langa copil …copii Am vazut chiar o familie cu ambii copii la fel de grav bolnavi, iti dai seama ce inseamna asta? Si totusi, cumva, reusesc sa nu innebuneasca…Astea da lectii de tarie! …Asa ca, daca ei pot sa faca asta, eu de ce nu as putea sa petrec cateva momente, din cand in cand, cu un copil care e totusi si intr-o stare buna cand il vad eu. Adica nu intru acolo unde un copil e in plina criza sau cand se simte rau. Nu vad chiar cea mai grea parte, asta o vad parintii si cadrele medicale. Sigur, pentru mine e o alegere, pentru ei e un dat al sortii, dar ce mult conteaza pentru un om la nevoie macar o vorba buna. Daca eu am sanatate si mai mult noroc, sa zicem, cred ca e normal sa dau ceva inapoi. Si ce mult conteaza pentru noi toti sa acceptam si partile urate ale vietii, sa invatam sa reactionam si in situatii incomode.

20171219_202103

Desigur, fiecare e construit diferit, si cred ca fiecare simte, interpreteaza si gestioneaza diferit evenimentele si sentimentele. Cum am zis si la inceput, cred ca vocatia mea era medicina…cea de urgenta chiar. Eu sunt genul de om care se pierde la chestii banale, unde lumea in general se descurca, in schimb se activeaza acolo unde majoritatea lumii se pierde sau se blocheaza. Ma descurc mai bine sub presiune, ma simt incomod in situatii relativ comode si banale, dar mai comod in situatii in general incomode. Sunt o sucita) si ma cheama Alina, de la “a alina”, asa ca poate asta e menirea mea, sa aduc alinare :)… Nu stiu cat reusesc sa fac asta, dar incerc si eu sa ma fac demna de numele meu.

Nu cred ca exista o reteta general valabila pentru toata lumea. Si pana nu incerci, nu stii cum e. Asta daca simti nevoia sa o faci (sau daca esti nevoit sa o faci). Nu mi se pare nici laudabil sa incerci, nici condamnabil sa nu incerci, atunci cand ai de ales. E valabil pentru orice in viata asta, nu ma refer doar la voluntariat, si deci nu doar la voluntariatul de tipul mersului la spital (dar e si acesta inclus). Conteaza ce simti ca iti doresti, sau mai important – ce ai nevoie sa faci si sa obtii. Conteaza si sa te simti pregatit sa incerci. Si cred ca mai conteaza si sa fii constient de motivele pentru care vrei sa o faci…adica de ce, ce nevoie vrei sa iti satisfaci. Necunoscuta va ramane in faptul ca pana nu incerci efectiv chiar nu stii cum e o experienta, oricat de bine te-ai cunoaste. Te poti trezi ca ti-ai imaginat ceva si la fata locului e cu totul altceva. Depinde de mai multi factori oricum, inclusiv de moment, stare de spirit si alte cele. Poti sa ai aceeasi experienta in contexte diferite si rezultatul sa difere radical. Poate prima data te-ai simtit aiurea, a doua oara – bine.

Tot ce poti sa faci e sa incerci sa te cunosti in asa fel incat sa iti dai seama, cum ziceam mai sus, ce, cand, cum si de ce iti doresti acel lucru. Pana la urma, toti suntem intr-un fel egosti si facem tot ce facem pentru noi, chiar daca e greu sa recunoastem, uneori. Eu sunt cam sceptica in privinta altruismului, nu prea cred in el, si de cand mi-am recunoscut asta mie, ma simt mai linistita si mai impacata. Daca ajut pe cineva si fac un bine sincer, cred ca o fac tot pentru mine in final, sa ma simt eu bine, sa gasesc o oarecare implinire. Nu in sensul superficial de a “da bine”, ci in cel profund in care simt vibratia aceea pozitiva pe care doar iubirea ti-o poate da. Iubirea de semeni, iubirea de sine, iubirea de frumos… Si cred ca asa e si cel mai corect fata de toata lumea. Atunci cand constientizezi si recunosti ca tot ce faci e pentru tine in esenta, ca nu faci decat sa incerci sa iti satisfaci niste nevoi (chiar daca, uneori sunt masochiste sau distructive), nu mai ai asteptari asa mari de la ceilalti, nu mai ai tendinta sa faci reprosuri si sa simti ca te epuizezi si ca nu mai ai resurse pentru ca ti le consuma altii. So…daca te tenteaza cat de putin ideea de voluntariat de genul asta…”just do it” … ”go with the flow”, “follow your heart”, “just be you”  si lucrurile or sa iasa cumva J.

Din ce am trait eu pana acum, te simti de multe ori si neputincios si in plus si degeaba, uneori chiar…si de rahat, pardon de limbaj… Dar si cand te simti bine, e o stare tare speciala, pe care, eu una nu am reusit sa o ating altfel…. Cand vezi ca ai reusit sa faci un bine, neconditionat, si cand stai si te analizezi si vezi ca ai mai invatat ceva, ca ai mai evoluat din anumite puncte de vedere….

Impartaseste-ne o experienta din interactiunile cu copii si mamicile acestora, un moment care te-a marcat.

Cred ca toate ma marcheaza intr-un fel sau altul, desi nu pot sa zic ca am cu sutele…inca sunt relativ la inceput. Dar imi vin in minte acum doua experiente, sau momente… una in care, dupa ce m-am apropiat mai mult de o fetita – lipicioasa foc – si i-am auzit vocea cristalina spunandu-mi prima data ca ma iubeste …  m-am topit. Si vorbim despre o fetita care a fost de doua ori in coma, care a fost detubata in ideea ca nu se mai poate face nimic…ea insa, s-a incapatanat sa respire mai departe si singura… In continuare face tot posibiliul sa se faca bine si sa ajunga mare, ca sa se faca medic oncolog. Doamne ajuta!

A doua e mai trista, poate nu fac bine ca o spun, dar simt nevoia sa impartasesc cumva si experienta asta. Cand am dus cadouri, de Craciun, in unul dintre saloane era doar un baiat – un adolescent. Singur ca si pacient, dar inconjurat de familie. Asistenta a spus inainte sa mergem in salon, ca pentru el nu se mai poate face nimic, ca asteapta clipa…M-am trezit ca ii urez “Craciun Fericit!” si pe masura ce imi ieseau cuvintele pe gura imi venea sa le inghit inapoi si sa imi dau vreo 2 palme… Mi s-a parut cea mai idioata urare pe care am facut-o in viata mea. Cu toata stanjeneala si balbaiala mea…seninatatea din ochii lui, desi stia… zambetul lui impacat, desi chiar in ziua aceea am inteles apoi ca i se spusese ca nu mai este nicio sansa, mi-au dat una din lectiile acelea de viata… Inclusiv familia avea cumva o resemnare in sensul pozitiv, am simtit o liniste si o impacare cumva la ei cum nu am mai vazut sincer… Cred ca si-au adunat toate puterile ca sa ii faca trecerea cat mai lina… 3 zile mai tarziu s-a si stins si m-am gandit ca e posibil ca acel cadou sa fi fost ultimul… Primul val pe care l-am simtit cand am aflat ca a trecut in alta dimensiune a fost evident de tristete, cu toate ca nu il cunosteam prea bine. M-am gandit apoi ca e vorba de perspective pana la urma…pe ce alegi sa te concentrezi…la modul simplist – ca a fost un ultim cadou si pui accentul pe ultim…sau pe cadou…cand mi-am amintit de el cum l-a primit, m-am gandit la partea buna – a mai avut parte de o bucurie, chiar daca a fost poate ultima….dar a mai fost inca una…si in fata evenimentelor, culminand cu evenimentul cel mai trist – moartea – conteaza pana la urma ce alegi sa vezi…tristetea unei plecari sau bucuria unei vieti care chiar daca a fost curmata prea repede, a existat si a lasat totusi ceva frumos in vietile celor din jur. Desigur, cele doua alterneaza si se si intrepatrund, ai nevoie de timp, rabdare si ajutor sa treci de la durere la recunostinta, dar pana la urma depinde de noi ce perspectiva alegem sa hranim.

Mai mult decat faptul ca faci tu voluntariat, reusesti sa convingi si alte persoane sa ti se alature – cum reusesti acest lucru?

Sincera sa fiu, aici trebuie sa recunosc ca sunt deficitara. Nu ma pricep sa fac PR, ca sa zica asa, si nu prea am facut nimic sa recrutez alti voluntari. Pe vara-mea ce am mai intrebat-o daca nu vrea sa vina, si ea face voluntariate si stiu ca vine cu drag. Are priza mare la copii –are un costum de Alba-ca-zapada, cu care le vrajeste mai ales pe fetite. Face si bodypainting tare fain.

In rest, insa, nu prea vorbesc despre ce fac decat cu oameni apropiati, si nu am spus nimanui hai fa si tu asta. Nu ma simt foarte confortabil sa vorbesc despre asta, nu pentru ca simt ca as avea ceva de ascuns, dar pentru ca nu vreau sa pun presiune si pentru ca voluntariatul mi se pare o chestiune intima si o optiune personala. Faci daca vrei si daca simti, ce, cand si cum consideri, si te interesezi si cauti si singur cand simti nevoia sa faci asta. Cel putin asa am considerat ca a fost la mine. A trebuit sa vina din mine, sa se declanseze ceva in interior ca sa ma mobilizez. Si cand m-am mobilizat, mi-am cautat singura calea.

Dar e intr-adevar nevoie de mai mult – e o chestiune de mentalitate, si aceasta se educa. Ar trebui introdusa din scoli ideea de voluntariat – si lucrat mai mult pe ea. Ar trebui insuflata copiilor cat mai curand, si de acasa, ideea de a ajuta. Si de a empatiza – foarte importanta mi se pare si empatia asta…un medic de exemplu, isi ajuta un pacient (nu vorbim de cazuri extreme de malpraxis), dar daca o face doar in termeni tehnici, si nu empatizeaza, e cam pe jumatate ajutorul ala, fiindca intr-o comunicare deficitara se pierd multe date. Si nici nu e primit cum ar trebui din partea pacientului care se simte tratat ca un ne-om. In ideea voluntariatului, pe mine de exemplu, m-a ajutat un concurs la care am participat in scoala generala – “Sanitarii priceputi” se numea (organizat de Crucea Rosie – inveti cum sa acorzi primul ajutor in diverse situatii). Cum a fost o actiune optionala, singulara si spontana, fara nici o continuitate, s-a dus destul de repede efectul si s-a atenuat pana si amintirea acelui concurs. Totusi, esentialul a ramas acolo undeva intr-un sertaras al memoriei si cand o cunostina a murit in mod stupid innecata cu o bucata de langos in tramvai, pentru ca nimeni nu a stiut ce sa ii faca pana a venit salvarea, mi-am amintit de acel concurs si m-am inscris voluntar la Crucea Rosie – sa invat macar sa acord primul ajutor. E vital sa stim in primul rand ca trebuie sa sarim in ajutor cand cineva de langa noi are o problema, indiferent ca e o cunostinta sau un strain si apoi sa stim si cum sa facem asta.

Interesant mi s-a parut ca m-am intalnit acolo cu o alta fata voluntara care fusese in tramvai cu acea cunostinta a mea. Am realizat asta dupa o vreme stand la o poveste cu ea. Ea sunase la ambulanta in acea zi, dar nu a stiut nici ea ce sa faca mai mult. Tocmai pentru ca a ramas marcata de eveniment s-a inscris si ea ca voluntar ca sa invete sa acorde primul ajutor. Nu mai spun ca recent a murit o ruda destul de apropiata, intr-o institutie a statului – in primaria orasului (destul de mare, apropos, nu un satuc), pentru ca a cazut secerat pe hol si, la fel ca si in cazul de care ziceam mai inainte, nu a stiut nimeni ce sa ii faca pana a venit ambulanta. Puteau trai si azi bine merci daca stia cineva sa faca o manevra Heimlich si niste simple compresii toracice. E inadmisibil ca in secolul asta, sa nu ai macar in institutii persoane pregatite sa sara in ajutor. Nu as condamna oamenii care raman pasivi – nu o fac din rautate neaparat, ci din nestiinta si din frica de cele mai multe ori (frica de a nu strica si de a face mai rau de fapt) – iar astea, nestiinta si frica trebuiesc educate si depasite. La fel si ignoranta…

Am deviat putin, dar ideea e ca am sa ma gandesc ce si cum as putea face si eu mai concret pentru a schimba cat mai mult mentalitatile oamenilor, si mai ales, de a le forma pe cele ale copiilor in spiritul asta al voluntariatului. Poate chiar sa fac ceva sa ies din zona de confort si sa ma implic in campanii – nu ma prea definesc si nu ma prea atrag activitatile de genul, dar sunt importante. Aici vine partea buna a retelelor de socializare, care si usureaza lucrurile foarte mult. Un share pe facebook de exemplu…o informatie usor de transmis si usor de primit…nu stiu daca asta convinge musai, dar sigur are un impact … campanii de informare, chestii de genul…ideea cu donatiile prin SMS, de exemplu, mi se pare geniala! Mi-ar place sa imi vina si mie o idee din asta asa revelatoare :)

Povesteste-ne putin despre activitatiile viitoare pe care vrei sa le faci pentru copiii internati la Clinica de oncologie “Louis Turcanu”

Si aici sunt cam deficitara. Colega mea Raluca e cea cu idei creative. Eu sunt mai degraba genul care se adapteaza la situatie. In functie de ce apare pe parcurs, ma orientez pe moment. Ma pliez mai bine pe cazuri individuale si pe situatii care necesita pragmatism. Dar nu sunt creativa mai deloc. Asa ca aici ma bazez foarte mult pe Raluca si poate alti oameni care vin cu idei frumoase si creative. Am sa incerc insa sa imi dezvolt si eu latura asta mai artistica si sa ma gandesc mai mult la ce am putea face.

camera de joaca de la TM

Alina a ajutat la aranjarea camerei de joaca de la “Louis Turcanu”. Clinica de oncologie este integral modernizata de catre Daruieste Viata.

Share on FacebookTweet about this on Twitter
17.04.2018 Nu sunt comentarii
Pe aceeasi tema:

Spune parerea ta

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.