Personal | Gabriela: „E importantă și amintirea pe care le-o lași oamenilor”

**Gabriela Vătafu** ascultă. E curioasă. Pune întrebări. Și înțelege. Altfel decât noi, toți ceilalți. Pentru că transformă ceea ce aude în povești care au puterea să mute munții din loc. Simplu. Autentic. Și profund uman. Cu toate vulnerabilitățile noastre și cu tot ceea ce ne face, de fapt, frumoși.

Hai să ne cunoști mai de aproape. În total, suntem 9 oameni în **echipa Dăruiește Viață**. 9 + alți peste 350.000 de donatori. Împreună schimbăm sistemul medical din România.

Foto: Gabriela, alături de colega ei, Dionisia, la Superstar

„Mi-au dat lacrimile când am citit ce ai scris” - este replica pe care Gabriela o aude cel mai des. De la noi, de la voluntari, de la donatori. Dacă ai citit postările noastre din social media, newsletterele sau poveștile de pe blog, atunci ai cunoscut o parte din Gabriela. Pentru că ea creează conținutul care ne ajută să spunem povestea #NoiFacemUnSpital, a proiectelor Dăruiește Viață și a oamenilor din spate. Astăzi am vorbit despre cărți poștale, oameni și povești, despre empatie și vulnerabilitate.

Care ar fi povestea pe care ai vrea cel mai mult să o scrii?

Povestea mea, dar gândindu-mă care este cea mai vulnerabilă parte din povestea mea, ceva cu care s-au confruntat mai mulți oameni, dar care n-au avut curaj să vorbească deschis despre asta. Pentru că speranța mea, cu fiecare text pe care îl scriu, este că o să ajute pe cineva care trece prin același lucru să nu se simtă singur. A fost primul lucru care mi-a venit în minte: mi-aș dori cel mai mult și ar fi și cel mai greu să scriu despre mine. Cred că aș avea nevoie de mult curaj să fac asta.

Ce-i face pe oameni să empatizeze atât de mult cu poveștile?

Cred că tocmai ceea ce îi face să fie vulnerabili sau ceea ce ne face pe toți să fim vulnerabili, cum ar fi durerea – fie că e vorba de o durere fizică, fie de ceva emoțional, dar care uneori poate să fie și mai puternic decât durerea fizică. Mi se pare că atunci când ceva ne doare, oricâte mijloace am avea în jurul nostru (oameni, medicamente, tehnologii ș.a.) cumva trecem singuri prin asta.

Care-i partea care îți place cel mai mult dintr-o poveste?

Cred că cele mai importante sunt începutul și sfârșitul. Dacă te „prinde” de la început, după aceea o să continui să citești, iar la final dacă rămâi cumva cu esența a ceea ce ai citit… ca și cum ai închide un cerc. Noi vorbeam în facultate despre „post-gust”. Ca la un cocktail - contează conținutul, dar mai ales cu ce rămâi după, pentru că uneori nu contează cuvintele propriu-zise, ci mai degrabă senzația, sentimentul sau emoția pe care o simți.

Cum îți păstrezi curiozitatea vie?

Cred că suntem diferiți și asta e interesant, dar și provocator. S-a întâmplat să găsesc tot felul de povești în spatele oamenilor, povești pe care nu le bănuiam. Și pentru că nu-mi place foarte mult să vorbesc (râde), îmi place să pun întrebări. Îmi plac interacțiunile unu-la-unu, mai mult decât grupurile, pentru că ai ocazia să-l cunoști mult mai bine pe celălalt. Avem resurse limitate de timp și de energie și e important pe cine alegem să ne fie mai aproape și de cine ne legăm.

Ești pasionată de cărțile poștale. Ideal, de unde ai vrea să trimiți o carte poștală și ce ar cuprinde?

Tocmai i-am trimis una din Berlin Ralucăi, voluntara noastră (zâmbește). Este un loc pe care eu îl idealizez, pentru că acolo m-am simțit în largul meu, acceptată, liberă. Cealaltă carte poștală ar fi cu Spitalul, pentru că este extraordinar ce facem și ce se întâmplă cu acest Spital și mă bucur că pot să aduc o contribuție la ceva ce o să rămână în timp. Odată e ce poți să lași concret, dar cred că e importantă și amintirea pe care le-o lași oamenilor. Ce își aduc aminte despre tine sau despre Dăruiește Viață sau despre Spital. Cred că ăsta este motivul pentru care trimit cărți poștale.

Dacă ai avea o superputere prin care să poți schimba ceva la oameni, ce ai schimba?

Agresivitatea. Cred că e ceea ce mă afectează cel mai mult, lucrul de care mi-e frică și pe care nu reușesc să-l gestionez. Nu-mi place când cineva țipă, jignește, nu-mi place cineva care îmi invadează spațiul, care mă întrerupe, care nu are respect față de timpul meu, față de mine, față de munca mea, care nu înțelege care sunt limitele bunului simț și care nici nu se poate schimba. Și când totul e gratuit.

Care e refugiul tău, în momentele grele?

Vorbesc cu oameni. Uneori simt nevoia să mă descarc și atunci sunt oameni care mă ascultă, din fericire, și cu care pot să mă sfătuiesc sau să le cer ajutorul, dacă mi-l pot da. Terapie. În weekend îmi iau o cafea bună și mă plimb. Obișnuiam să merg la foarte multe concerte, dar pandemia, cumva, a stricat ritmul ăsta. Îmi place să călătoresc, chiar și pentru un weekend, mă ajută să merg în altă parte pentru senzația aia că mă detașez de tot, pur și simplu nu mă mai gândesc la absolut nimic și mă concentrez pe Acum și Aici. Îmi place să citesc. Mă ajută să-mi distrag atenția și să pot să mă concentrez pe povestea altcuiva.

Câteva întrebări fulger

Ce îți aduce cea mai mare bucurie? Că sunt ai mei sănătoși.

Ce i-ai cere peștișorului de aur dacă l-ai prinde? Mi-ar plăcea să micșorez distanțe.

Ce te frustrează cel mai tare? Când greșesc.

Personal este o serie de interviuri cu echipa Dăruiește Viață, altfel decât ne-ai cunoscut, poate, până acum. Suntem o echipă mică, dar cu vise mari. Îți mulțumim pentru încredere și sperăm să rămâi alături de noi.

Credit foto: Cornel Brad