Personal | Carmen: „În viața ta cel mai mult contezi tu”

Carmen Uscatu e o vizionară, vede mult, vede departe, prevede mai mult decât noi. Visează și construiește pe măsură. Când avem o idee, primim același răspuns: „De ce să nu facem asta, dar mai mare?” Și facem.

Hai să ne cunoști mai de aproape. În total, suntem 9 oameni în echipa Dăruiește Viață. 9 + alți peste 350.000 de donatori. Împreună schimbăm sistemul medical din România.

„Dacă stai drept și te uiți în sus, o să găsești tot timpul o altă direcție să mergi. Și să te uiți în sus înseamnă să visezi și să vezi dincolo de obstacole.” – Carmen Uscatu

Carmen a fondat, alături de Oana Gheorghiu, Dăruiește Viață cu gândul de a schimba radical modul în care sunt tratați copiii bolnavi în România. Crede că e important să ai curaj și să-ți iei soarta în mâini pentru a face o schimbare, că altfel nu va face altcineva asta pentru tine. Astăzi, am vorbit despre tango, cărți și vulnerabilitate.

Ce îți place să faci în timpul liber?

Îmi place să citesc, să merg la teatru, mai nou la concerte... Îmi place să stau de vorbă cu oamenii, cu prieteni sau cu oameni noi. Îmi place foarte mult când intru în discuție cu oameni necunoscuți, pentru că mi se pare că tot timpul găsești ceva de spus, ceva de învățat, similitudini sau exact opusul. Văd altă perspectivă și mă destresează foarte tare. Îmi place să conduc cu muzica dată la maxim. Îmi place să dansez tango.

De ce tango?

Simt că e locul unde mă simt un întreg. Mă face să mă gândesc la ceea ce simte corpul meu, la intuiția mea. E o lecție de viață, iar lucrurile pe care mi le spune profesorul se duc întotdeauna și la un alt nivel. De exemplu, „Nu te mai gândi. Nu trebuie să deții niciun control. Nu trebuie să faci nimic.” Sunt momente în viață când trebuie să te dai cu un pas înapoi, să reanalizezi situația și să lași ca lucrurile să vină către tine și să se întâmple.

Când ai început să dansezi?

În plină pandemie. Apropo de limitele pe care ni le punem și amânările astea pe care le facem din frica de a începe lucruri noi. Așa facem noi în viață: „O să treacă pandemia și după aceea o să fac.” Când eram în spital, un doctor m-a întrebat care sunt planurile mele și am început: „Când n-o să mai port ghips și când n-o să mai port cârje și când o să mai... o să nu știu ce.” Și mi-a zis „Carmen, e total greșit. Viața e acum.” Îmi pusesem piedica asta, că aștept să treacă pandemia și după aceea o să încep tango. Și la un moment dat am zis: „Băi, dar de ce să aștept să treacă pandemia? Încep acum.”

De la tango la viață. Ce înseamnă să stai drept?

Înseamnă să stai drept și atunci când ți se pare că nu poți, că ești mic, că ești neînsemnat. Trebuie să acceptăm că suntem oameni, că nu suntem perfecți și că facem lucruri. Când facem lucruri, s-ar putea să greșim sau s-ar putea să nu ne iasă, dar s-ar putea să ne și iasă. Dacă stai drept și te uiți în sus, o să găsești tot timpul o altă direcție să mergi. Și să te uiți în sus înseamnă să visezi și să vezi dincolo de obstacole. De multe ori, nu vedem dincolo de obstacol, și atunci da, chiar cred că la propriu se întâmplă să ne apese și să ne încovoiem…

Îmi poți da un exemplu?

Eram la spital și era o femeie pe tocuri, care venea pe hol, dreaptă, cu un mers drept, încrezătoare, dar în momentul în care a ajuns în fața unui cabinet, s-a făcut virgulă și a bătut la ușă. E vorba despre atitudinea asta umilă pe care o avem în fața doctorilor, ca pacienți, și care va genera același tip de reacție, dar pe dos. Îl vei face să se simtă un supraom, ceea ce nu e bine nici pentru el, nici pentru tine.

Dar ce e bine pentru tine?

Să îți dai seama că în viața ta cel mai mult contezi tu și noi n-am fost învățați așa, că noi contăm cel mai mult, pare o formă de egoism. Nu, nu-i o formă de egoism, eu cred că, atunci când îți dai seama că cel mai mult contezi tu, înțelegi că doar pe tine te poți schimba și nu pe alții. De tine depind anumite lucruri cum sunt sau nu sunt făcute și, atunci cred că luându-ți libertatea, îți iei și responsabilitatea unui lucru.

Tu vii mereu la birou și ne spui „Am citit eu într-o carte…” Ne-ai putea recomanda o carte?

Acum citesc James Hollis. Prima carte a lui, pe care am citit-o și care m-a atins foarte tare, este The Middle Passage: From Misery to Meaning in Mid-Life. O carte despre devenirea noastră. El are acolo o teorie care spune că în copilărie te uiți la părinții tăi și ei sunt modelul cu care crești. Apoi vine adolescența, în care te uiți la lumea din jurul tău și egoul tău vrea să fie pe placul lumii. Urmează maturizarea, în care începi să te uiți la tine și să conteze mai puțin ce spun alții și mai mult ce-ți spune ție eul tău interior. Acesta e momentul în care oamenii încep să se dezvolte, să nu mai funcționeze după modelele pe care le-au învățat. Înseamnă să-ți găsești un sens în viață.

Iar o altă carte care mi-a plăcut și care mi-a adus aminte de ce fac ceea ce fac este Între două lumi, a unei scriitoare care a trăit o experiență cumplită: a avut o leucemie căreia i-a supraviețuit, după 4 ani de luptă și de tratamente. Descrie trăirile ei, modul cum a fost tratată, efectele pe care le-a produs celor din jur. Un lucru la care nimeni nu se gândește și despre care ea are curajul să vorbească e faptul că, ok, te-ai vindecat, dar cel mai greu este după și asta am simțit și eu după ce am avut o perioadă în viață în care am stat mai mult prin spitale. Când am revenit acasă, deși eram salvată și eram oarecum bine, nu-mi găseam rostul. E foarte greu să te reintegrezi în lumea reală, lumea ta.

Când te-ai simțit vulnerabilă?

Te simți vulnerabil după ce treci printr-un astfel de episod, când te întorci acasă și trebuie să te adaptezi la viața reală, care nu mai e viața reală de dinainte de realitatea de care tocmai ai scăpat cu bine. Suntem făcuți să luptăm pentru supraviețuire și atunci vulnerabilitatea, dacă ți-o conștientizezi, te ajută să nu te blamezi pentru ea și să capeți forță să mergi mai departe. Sau, pur și simplu, dacă n-ai forță și nu mai poți să mergi mai departe, e ok să te oprești pentru un timp.

E vreo poveste reală care te-a impresionat în mod deosebit?

Povestea unei mame cu care mai mult am interacționat prin mesaje. Copilul ei a avut cancer, ea însăși a avut cancer și m-a impresionat puterea de care dă dovadă în orice zi. Pare că e ceva ce nu poți duce, ca părinte, să trebuiască să lupți pentru copilul tău care are cancer, deși știi că și tu ai avut cancer și oricând ai această secure deasupra capului, că acel cancer poate reveni. Știind că ai un copil în tratament, să știi despre tine că s-ar putea tu să nu supraviețuiești, dar și că vei lăsa acel copil singur, da, nu cred că există ceva mai dureros.

Închei cu o provocare. Ar fi ceva ce nu ai spus, dar poate ai vrea să spui acum?

Am spus ce simt acum. Sunt ca o carte deschisă. Dacă mi-ai fi luat interviul acum un an sau dacă mi l-ai lua peste un an, lucrurile vor arăta diferit. Ne suntem datori să nu trecem prin viața noastră pasivi și indiferenți. Despre asta e viața fiecăruia dintre noi. Să creștem și să ne dezvoltăm astfel încât să ne fie nouă bine și să reușim să facem bine și celor din jurul nostru.

Personal este o serie de interviuri cu echipa Dăruiește Viață, altfel decât ne-ai cunoscut, poate, până acum. Suntem o echipă mică, dar cu vise mari. Îți mulțumim pentru încredere și sperăm să rămâi alături de noi.

Credit foto: Cornel Brad