Cum ne orientăm în Spital
Cum te orientezi într-un spital? Regula de aur în România este „Întrebi”. Întrebi orice persoană care poartă un costum de spital, poate chiar și pe alți pacienți, te uiți după indicatoare sau încerci să citești ce scrie pe ușile cabinetelor. În noul Spital, ne-am propus să schimbăm asta. Ne-am propus ca nimeni să nu se mai rătăcească și nimeni să nu se simtă altfel decât în siguranță. Permanent.
De aceea, pereții Spitalului sunt plini de tăblițe indicatoare, care ne arată unde ne aflăm și ne ajută să ne orientăm, sau de personaje vesele (precum struțul cu ochelari, veverița sau ariciul somnoros). Am purtat o scurtă conversație cu membrii echipei care s-a ocupat de toate aceste lucruri. Despre experiența lor și despre cum s-a simțit totul „din culise” ne povestesc mai jos Laura Abrihan, Petru Ioje și Dionisia Sandu.
Credit foto: Enrico Brodoloni
1. Spuneți-ne câteva cuvinte despre voi. Cine sunteți? Cum ați ajuns să vă implicați alături de Dăruiește Viață?
Laura - Sunt consultant de producție și broker de print cu 25 de ani de experiență. Am studiat fizica la Cluj, am lucrat în agenții de publicitate și de 23 ani conduc Peggy Production. Am produs toate tipurile de obiecte și ambalaje imaginabile, din Europa până în Asia, și sunt cunoscută pe piață pentru inovație și proiectele „imposibile”. Am ajuns să lucrez cu Dăruiește Viață la propunerea lui Carmen [Uscatu, n.r.], ceea ce m-a bucurat, pentru că a lucra cu Dăruiește Viață înseamnă a lucra cu oameni care apreciază lucrul bine făcut, la standarde înalte. Asta, pe lângă plăcerea de a lucra cu o echipă care face lucrurile imposibile din țara noastră să devină POSIBILE.
Petru - Nu cred c-am un răspuns obiectiv la cine sunt. Mi se pare o întrebare foarte grea, dar îți pot spune, pe scurt, ce fac în viața mea: creez imagini și comunic vizual, sau, mai precis, îi ajut pe alții să comunice vizual. Am început să lucrez alături de Dăruiește Viață prin 2020, când nu eram în cea mai bună perioadă a vieții mele profesionale: îmi era greu să mai găsesc sens, concretețe, în ceea ce făceam – design de identitate de brand – și începusem tranziția către altceva. O cunoșteam deja pe Dionisia, mai lucraserăm împreună, și după ce-am ajutat-o cu vreo două vizualuri pentru Asociație, am ajuns la concluzia c-ar fi nevoie de câteva ore de design grafic pe lună. M-a atras ideea asta, de a contribui prin munca mea, într-o măsură sau alta, direct sau indirect, la construcția Spitalului, așa că am început să colaborăm.
Dionisia – Împreună cu colegele mele și cu colaboratorii noștri, gestionez o parte din comunicarea Dăruiește Viață. Imi place să spun că încerc, pe cât se poate, să mă port ca un brand guardian pentru Dăruiește Viață sau ca un constructor de brand deoarece, pentru a avea ce să protejăm și să dezvoltăm, trebuie să construim înainte – similar proiectelor de infrastructură pe care le facem. Cred că în lumea ONG-urilor tindem să subordonăm brandul activității pe care o facem și proiectelor pe care le implementăm, deși brandul este cel care creează atașamentul și care este purtător de viziune și de valori. Scriu și vorbesc mult, conving, organizez și re-organizez și încerc să păstrăm un fir roșu în tot ceea ce facem.
Credit foto: Enrico Brodoloni
2. În ce a constat munca voastră pentru acest proiect?
Laura - În proiectul de signalistică, munca mea a constat în a găsi soluții de producție pentru materialele propuse de designer și, apoi, furnizorul potrivit pentru a le implementa.
Petru - Pentru partea de signalistică, a trebuit să dezvolt, pornind de la o familie de fonturi și o paletă cromatică, tot sistemul; cum arată fiecare element în parte și ca întreg: plăcuțe de direcționare, nume și numere camere, numere paturi și dulapuri, pictograme de informare, pictograme de avertizare.
Dionisia - Pentru proiectul de design on-brand în spații și signalistică am fost project manager, cu input pe zona de strategie și de creație. Am coordonat echipa de implementare (branding, designer, copywriter, psiholog, producție), am lucrat îndeaproape cu echipa care a dezvoltat strategia de signalistică și cu arhitecții proiectului și reprezentanții Spitalului Marie Curie, dar și cu consultanții noștri pe zona de fluxuri medicale. Am creat briefuri de strategie și de creație, am dat feedback, am adaptat, am urmărit dacă îndeplinim toate cerințele tehnice, am planificat, am supravegheat implementarea și, de multe ori, am măsurat, fotografiat și lipit :)
3. Ce v-a plăcut cel mai mult?
Laura - Mi-a plăcut mult să găsesc soluții pentru a produce toate materialele proiectului. Asta iubesc la meseria mea, procesul prin care ceva desenat pe ecranul computerului de către designer ajunge într-un final un obiect palpabil.
Petru - Două lucruri mi-au plăcut cel mai mult:
1. Să văd cum din proiect, schiță, ceea ce-am desenat devine un obiect palpabil și își capătă funcția în spațiu.
2. Subsolul spitalului - nava spațială, după cum a spus Carmen într-un interviu.
Dionisia - Challenge-ul pe care l-a adus acest proiect și unicitatea lui. Nu știu câte astfel de proiecte au fost realizate în spitalele din România, fie ele și private, pentru că la cele de stat nici nu poate fi vorba. Este un proiect căruia îi vezi instant utilitatea.
Credit foto: Enrico Brodoloni
4. Ce a fost cel mai interesant?
Laura - Cel mai interesant a fost să găsesc materialele din care urmau să fie produse elementele de signalistică, materiale care trebuiau să satisfacă cerințele tehnice, dar și certificările pentru foc și siguranță.
Petru - Pentru mine a fost interesant să observ evoluția și materializarea spitalului – de la prima vizită, când interiorul era șantier, se zugrăveau pereții și nu era tocmai ușor să ne dăm seama ce, cum, unde va fi, și până la ultima, când mobilierul, culorile, ilustrațiile, signalistica, toate au devenit parte din spațiu și din funcționalitate.
Dionisia - Multidisciplinaritatea sau, în cuvinte mai simple, cât de mulți oameni cu pregătiri diferite a trebuit să aducem împreună pentru a livra proiectul final. Cât de multe fațete a avut acest proiect, cât de complex a fost și cât de ușor s-a integrat, în final, în tot ansamblul – de parcă era natural să fie acolo și nici nu se putea altfel.
5. Ce a fost cel mai greu? Unde ați avut cele mai mari probleme?
Laura - Este complicat să produci sute de obiecte care sunt diferite. De obicei, în producție faci serii de obiecte, ceea ce implică să faci o mostră și apoi alte produse la fel. În acest caz, am avut de produs 400 de elemente diferite în ce privește culorile, dimensiunile și informația. Este complicat să verifici și să te asiguri că la final ai rezultatul dorit; este ca și cum ai avea de produs 400 de obiecte diferite.
Petru - Dacă mă uit înapoi, cred că tot proiectul a fost dificil; mai multă muncă și dedicare decât am anticipat sau decât se vede din afară. Am încercat să facem cât mai mult cu cât mai puțin, cât mai repede. A fost nevoie să lucrez în detaliu și în mare în același timp, să revizuiesc în timp ce apăreau noi informații sau se schimbau cele existente. Deseori, orice schimbare aduceam unui element, se cerea o ajustare a întregului, a tuturor celorlalte.
În plus, când ai de-a face cu o simulare, cu un perete virtual, e simplu. Când ai de-a face cu un suport real, cu cabluri trase, butoane, terminale de acces, console etc., e mai dificil – trebuie să fii flexibil, să regândești și să iei decizii la fața locului.
Dionisia - Lucrăm de ceva timp la acest proiect și chiar dacă l-am împărțit pe etape – designul ambiental și signalistica – tot s-a întins pe câteva luni bune. Greu a fost în măsura în care orice este greu atunci când îl faci pentru prima dată. Greu a fost să învățăm în timp ce făceam, să ne coordonăm, să facem planificări și să reușim să recuperăm atunci când nu ne țineam de ele. A fost mult lucru sub presiune, pentru că am subevaluat necesarul de resurse. A fost un proces de trial and error pentru materiale, pentru idei, pentru procese. Dar toate acestea sunt lucruri pe care le pun pe lista de lecții învățate din proiect. Greu, la nivel de proiect, a fost să putem alinia perspectivele tuturor celor implicați și să putem construi ținând cont de toate restricțiile, regulile și normele ce trebuiau respectate.
Credit foto: Enrico Brodoloni
6. Cum a fost prima dată când ați văzut rezultatele muncii voastre în Spital?
Laura - Când am văzut prima oară rezultatele fizice, în lumea reală, a desenelor de pe ecran cu care am început proiectul, a fost magic. A fost multă muncă, multe încercări, dar a le vedea în realitate bate toate eforturile din spate.
Petru - Am fost foarte încântat și destul de mulțumit. Din câte știm, e primul proiect de wayfinding și signalistică din România, din categoria sa: pare că Spitalul aduce o premieră și în domeniul designului grafic românesc, nu doar în sănătate. Apoi, tipic profesiei, am început să găsesc lucruri care ar fi putut fi perfecționate sau îmbunătățite, pe alocuri. Dar, dincolo de perfecțiune, cred că am făcut o treabă foarte bună și le mulțumesc tuturor celor implicați pentru asta.
Dionisia - Am văzut rezultatul muncii noastre mai degrabă prin ochii celorlalți, prin feedbackul pe care l-am primit de la cei care au văzut spațiile și modul în care le-am personalizat. Recunosc că încă am emoții, până în momentul în care utilizatorul final se va bucura de ele și le va folosi – aștept feedbackul pacienților și al părinților, pentru că pe cel de la cadrele medicale l-am primit deja. Paradoxal, ca acest proiect „să-și facă treaba”, să aibă impactul dorit și să fie util celor care vor folosi Spitalul, el trebuie să fie cât mai puțin observat, să se integreze cât mai bine în întreg, să simți că este natural să fie așa. Că aceasta este normalitatea. Pentru că, similar construcției Spitalului, ce am vrut să facem este să aducem normalitatea - să transformăm extraordinarul în normal, în ceva care așa ar trebui să se întâmple.
Credit cover foto: Catalin Georgescu
A consemnat Raluca Chifu