Cătălin Georgescu, fotograf: „E surprinzător să vezi viziunea transformată-n beton, îngropat în pământ și-nălțat către cer”

Cătălin Georgescu este unul dintre fotografii voluntari, care ne-au sprijinit să documentăm vizual cum a crescut Spitalul de Copii. Suntem foarte recunoscători pentru implicarea lui, pentru fiecare spațiu și unghi care a fost pus în valoare de ochiul lui antrenat.

Mai mult decât atât, Cătălin a făcut istorie cu fotografia care a marcat finalizarea inițiativei #NoiFacemUnSpital, primul Spital de Copii construit exclusiv din donații și sponsorizări, atunci când am aprins luminile pentru prima dată:

Prin interviul de mai jos, îl descoperim și #Noi pe Cătălin. E multă poezie în răspunsurile lui, așa că vă promitem că lectura o să vă surprindă și o să vă emoționeze.

„Am avut ocazia să le văd pe Carmen și Oana în persoană când pozam pentru Decât o Revistă și mereu mi-au părut genul de persoane care proptesc, trag și ridică totul după ele. Asta a fost tot ce aveam nevoie să știu.” – Cătălin Georgescu

Cum a început povestea ta cu fotografia?

De mic copil trimis în vacanțe cu vaca peste deal m-am aplecat curios peste cum se mișcă totu-n jurul meu, urcat printre crengi și mâncat din copaci. Adolescența mi-am petrecut-o în forumuri, unele dintre ele de fotografie. Curiozitatea fără stare s-a-ntâlnit cu informație tehnică acumulată nediscriminat ca să se manifeste prin aparatul cu 3 megapixeli primit în dar de la părinți pentru 18 ani împliniți. Rezoluția era cam cât camera frontală a unui telefon obișnuit, dar fără tot algoritmul din spatele editărilor. Atât de lentă și-ntunecată ieșea imaginea încât nu-mi permitea să pozez cum trebuie decât lucruri foarte bine iluminate și considerabil de lente. Așa că mi-a-ncurajat mai departe pasiunea pentru natură, peisaj și lumea de la firul ierbii. Nu că n-am încercat de-a lungul timpului să fac și portrete cum îmi imaginam c-ar trebui să iasă.

Care este subiectul care ți-a plăcut cel mai mult?

Cel mai mult îmi place să pozez în Oltenia de sub munte, care-i zona de subcarpați de sub Parcul Național Buila Vânturarița. E locul unde mi-am petrecut verile și spre care priveam, pentru că lumea mi-era considerabil mai mică atunci. Și-acum revin acolo cât pot de des, într-o expansiune circulară constantă. Și redescopăr locul în diferite sezoane și tipuri de lumină, dar mă aflu pe mine, de fapt.

Ce ți-ai dori să fotografiezi și n-ai avut șansa până acum?

Vreau să fac fotografie subacvativă, dar încă nu știu să înot. Și-acum ăsta mi-e cel mai presant și prioritar proiect personal, printre puținele de anvergură rămase pe lista de lucruri amânate peste ani.

Spațiile ți se par mai ofertante de fotografiat decât oamenii? De ce?

Oamenii mi se par mai ofertanți decât spațiile. În mod ironic, cel mai mult îmi place să fac portrete, da-s exact subiectul care-mi provoacă cea mai mare dificultate. Pentru că fie nu ies cum îmi doresc, fie iau asupra mea toate sentimentele persoanei pozate când își vede imaginea pe ecran. Și dacă nu-i un succes răsunător devine un eșesc fulminant în mintea mea. Departe de aspecte legate de imaginea de sine, chiar cred că oricine poate arăta bine în imagine dacă are unghiul potrivit și lumina complementară. Deci toată presiunea o aduc pe umerii mei și uit cea mai importantă lecție nu-doar-din fotografie: just have fun with it.

Spațiile-mi plac din același motiv pentru care-mi place să privesc Lumea: dacă te-nclini exact cât trebuie și faci extra pași laterali, decodifici mediul și toate liniile încep să aibă sens. Și sentimentul de rimă în Univers îmi liniștește mintea suficient timp cât să mă detensionez și să declanșez. Dacă-i spațiul personal al cuiva care-a avut suficientă bunăvoință cât să-ți deschidă ușa, e și fascinația explorării unui cămin și micilor obiecte care pentru tine n-au aceeași valoare, dar te-ntrebi de ce au pentru el.

Cum ai aflat de Dăruiește Viață?

Nu știu exact, că sentimentu-i c-a fost dintr-odată peste tot. Cel mai probabil facebook, în anii în care încă era o platformă relevantă. Apoi am mai avut ocazia să le văd pe Carmen și Oana în persoană când pozam pentru Decât o Revistă și mereu mi-au părut genul de persoane care proptesc, trag și ridică totul după ele. Asta a fost tot ce aveam nevoie să știu.

De ce ai ales să te implici și să documentezi proiectul #NoiFacemUnSpital?

Când a-ncetinit toată lumea-n 2020, am avut subit timp să investesc în mine și în proiecte care contează. #NoiFacemUnSpital mută munți și-i reasamblează într-un spital nou. După fiecare disociere obligatorie ca să supraviețuiesc senin sistemului medical în ultimele trei decenii, m-am obișnuit fără să vreau cu gândul cinic că avem ce avem și altceva nu mai primim. Dar uite că cineva chiar face ceva. Vreau să pun umărul la asta. O fac cu furia omului care nu-i lăsat să-și vadă de-ale lui din cauză că persoanele puse să aibă grijă de noi eșuează criminal. Și din grijă pentru oricine va avea nevoie de serviciile care vor fi oferite aici. Merită toate șansele din lume.

Cum a fost pentru tine să vezi evoluția proiectului? Ai vreun spațiu preferat?

E mereu surprinzător să vezi viziunea transformată-n beton, îngropat în pământ și-nălțat către cer. Când am ajuns în proiect clădirea deja avea cabluri trase prin vene, dar suprafețe încă descoperite. E covârșitor s-o vezi cum ideea ia formă și arată finită, ca alte locuri pe care le iei de-a gata pentru c-au existat finale în forma în care le-ai găsit prima dată. Și efortul ăsta mă face să apreciez mai tare toate echipele implicate în construcție: muncitori, ingineri, designeri, arhitecți și echipa Dăruiește Viață.

Inevitabil locul meu preferat este acoperișul. Pentru că ai vedere-n toate părțile, pentru că lumina se reflectă din metalul sistemului de aer condiționat numai bine pentru portrete, pentru că ai aer mult și problemele tale par mici când privești în depărtare de la înălțime.

Tu ești un susținător al mai multor cauze și îți donezi ziua de naștere în fiecare an. De ce faci asta și cum i-ai încuraja și pe alții să o facă?

Ziua mea-i de Crăciun. Am văzut-o mereu mai mult ca pe o corvoadă decât o binecuvântare. Am tot ce-mi doresc. Dacă simți să-mi arăți că ții la mine, prefer să ne investim resurse în direcții unde fac o diferență reală. Uneori efortul tău modic poate aduce impact maxim în viața cuiva. Și insist să ne folosim privilegiul, oricare ar fi el, ca să dăm înapoi și să consolidăm echitabil unde e nevoie. Personal nu cred în multe lucruri, dar dacă pot să las în urma mea o lume măcar puțin mai bună, atunci am avut un rost. Zicea cineva că nu crede că există oameni răi, ci doar nefericiți. Poate dacă arătăm suficientă blândețe unul altuia, în cele din urmă o să avem lumea pe care ne-o dorim. Dar chiar cred că schimbarea pe care o cauți începe cu tine. Și-ntr-o lume atât de injustă, trebuie să-ncepem de acum. Oricum putem.

Mulțumim, Cătălin, Dăruitor de Vizibilitate și Încredere. Sperăm să te avem alături de #Noi în continuare. Construim a doua clădire pentru a avea primul campus medical din România.