• en
  • fr
  • ro

Blog

Alina Forsea, daruitor de zambete la oncologie „Louis Turcanu” | partea I

Sunt Alina, am 35 de ani conform buletinului, si cred ca vreo 15 resimtiti in suflet. Sunt din Timisoara, dar crescuta mai mult la sat, la bunici, si de vreo 6 ani sateanca din nou, ca in copilarie – stau intr-un sat de langa Timisoara si nu m-as mai intoarce sa locuiesc la bloc! :)

Si asa ajung sa spun si ce imi place sa fac – sa stau in natura, in aer liber. Sa citesc o carte buna tolanita intr-un balansoar sau un sezlong – fie ca e acasa in curte, pe malul marii, sau undeva pe la munte. Imi place si sa ma plimb, sa vizitez si sa cunosc locuri noi, oameni noi, culturi noi si diferite, mai pe scurt –  sa vad cum traiesc si gandesc altii. Nu ma impresioneaza in mod deosebit orasele – 2-3 zile de vizitat intr-un oras mare odata la ceva timp imi e de ajuns. Prefer locurile linistite sau mai simple, gen satele, comunitatile simple si natura.

Ce imi mai place…sportul – imi place sa fac miscare si mai mult decat atat – ador senzatia aceea de dupa.

10580157_960397167319186_4995746431743608798_n

Iubesc animalele – mi-ar placea sa traiesc inconjurata de ele – cat mai multe si variate – evident nu ca sa le mananc – la mine clar toate ar muri de batranete :). Momentan am doar un caine, destul de posesiv – nu-i plac pisicile sau alte animale cu care sa isi imparta teritoriul (e adevarat, nu foarte mare), dar mie una mi-ar placea sa am o ferma cu cai, vacute si alte cele, asa cum vezi in filme. Cand eram mica, bunicii aveau multe animale domestice (inclusiv cai si vacute), asa ca pentru mine era ceva normal sa ai curtea plina cu tot soiul de vietati si cumva tanjesc dupa vremurile alea. Ai mei imi povestesc ca de cate ori mergeam in vizita la cineva intrebam unde sunt animalele, voiam sa le vad si sa ma joc cu ele… daca spuneau ca nu au, ma uitam la ei ca la niste ciudati si ii intrebam direct “Cum adica nu aveti animale??” gen…ce fel de oameni sunteti? :)

Si ca sa devin si poetica, ador tot ce e bun si frumos pe lume, mai ales acel bun regasit in lucruri simple si in actiunile mici, dar cu impact mare, prin care vezi empatie, daruire pura, sincera si neconditionata (pe care o regasesti nu doar la oameni, ci si la animale).

Era sa uit sa spun si ce fac – sunt o corporatista in domeniul automotive – facem softuri pentru senzori folositi in autonomous drivining (condus autonom, ca sa nu folosesc englezisme corporatiste :) )– vrem sa facem masinile astea sa se conduca singure :) )

„Am renuntat la a mai cauta chestii din care sa fac musai bani – am un serviciu OK din punctul asta de vedere, si am inceput sa ma axez pe activitati extra din care nu ies bani, dar iese ceva mult mai bun in schimb, ceva ce nu se poate cumpara si compara cu banii.”

Lucrez de aproape 16 ani in corporatii (am inceput din primii ani de facultate ca si student, part-time), desi eu ma visam medic cand eram mica si cred ca asta era si vocatia mea de fapt… Se spune ca in functie de cum se joaca un copilul iti dai seama care e chemarea lui…eu faceam injectii si bandajam papusi toata ziua… Si azi inca ma fascineaza domeniul asta si cochetez in diverse moduri cu el, dar cum am fost praf la chimie, am renuntat la ideea asta inca din generala… Ma vedeam apoi avocata, sportiva, psiholoaga sau agent SRI – asta voiam sa fac cand incepea clasa a 12-a… sa dau la SRI, unde faceam si sport si psihologie…Mi se parea perfect…Ai mei insa nu au vrut sa auda si mi-au zis ca nu imi dau bani nici de tren pana la Bucuresti ca sa merg la admitere. Un unchi si o matusa m-au convins sa dau la Poli, la calculatoare, cand mi-au spus ca asa o sa pot sa ma plimb sa vad lumea (tocmai se deschisese Alcatel la noi in Timisoara si plecau inginerii in draci prin strainataturi) si daca tot o sa mai vreau, o sa pot sa intru si in SRI, unde, la fel, IT-istii astia sunt foarte cautati si bine platiti. Si asa am ajuns inginer IT…cheful de SRI intre timp mi-a pierit :)

In afara de asta, in ultimii ani am tot cautat ceva ce sa mai fac si in paralel. Poate si pentru ca, 4 ani am facut facultate si servici in paralel, apoi inca 2 – master si servici in paralel, iar dupa ce am terminat cu scolile si am ramas doar cu serviciul m-am simtit cumva in aer, parca nu mai aveam un rost in viata, lipsea ceva. Am intrat intr-o usoara depresie chiar, cred ca ceva gen cand iesi la pensie si nu iti mai gasesti rostul. La inceput am tot cochetat cu ideea de a imi lua zborul cumva din corporatii, pentru ca nu simteam ca ma implineste tipul asta de job, pe langa faptul ca ma tot gandeam cum sa umplu timpul ramas de dupa scoli. Pentru asta ma gandeam sa incerc sa fac ceva in paralel, sa fac cumva sa ajung sa am un business al meu – m-am stresat cu niste PFA-uri. Ma chinuia talentul cu organizari de evenimente, apoi am crezut ca m-am regasit in altfel de idei si colaborari mai apropiate de domeniul meu. Cam epic fail toate. Intr-un final mi-am recunoscut limitele si m-am cunoscut si pe mine mai bine, nu sunt o “business woman” sau vreo “career freak” ca sa am nervi sa depun prea mult efort doar in domeniul asta si sa ma simt si implinita. Asadar, mi-am dat seama ca trebuie sa caut ceva diferit.

Asa mi-a venit ideea de voluntariat. Am renuntat la a mai cauta chestii din care sa fac musai bani – am un serviciu OK din punctul asta de vedere, si am inceput sa ma axez pe activitati extra din care nu ies bani, dar iese ceva mult mai bun in schimb, ceva ce nu se poate cumpara si compara cu banii.

 

De cand ai inceput sa faci voluntariat la Daruieste Viata?

Hmm…de vreo 3 ani, cred…

Cum ai auzit despre aceasta asociatie?

Am dat un search pe google dupa cuvantul cheie “voluntariat” J, cautam ceva ce sa pot face in limita timpului disponibil, care sa se poata plia cumva pe programul meu de corporatista si cu care poate sa valorific mijloacele  pe care le aveam la indemana – telefon, masina, laptop, imprimanta, scanner, cunostinte de engleza.

Mi-a placut ce am citit despre Daruieste Viata, asa ca am trimis un mail si am spus ca vreau sa ajut – si am inceput cu niste traduceri pentru ceva ghiduri oncologice.

In ce consta voluntariatul tau?

Impreuna cu colega mea Raluca mergem pe la spital, la copii (Clinica “Louis Turcanu”, sectia de hemato-oncologie pediatrica) – din pacate nu destul de des cum ne-am dori amandoua – si pur si simplu petrecem putin timp cu ei. Mai ducem jucarii si cadouri – de Craciun, de exemplu, am colaborat cu cei de la Vineri15 (Bar & Restaurant) si cu ajutorul lor, din donatii, am putut duce cadouri personalizate, mai consistente.

19747818_2053819504643608_618564657_o

Din vizitele astea si nu numai, cu unele mamici pastrez o legatura mai apropiata, incerc sa le inteleg si sa le ajut cum pot – de la o simpla vorba buna de incurajare sau de la faptul ca le ascult cand simt nevoia sa se descarce, pana la a ajuta cu plecarea la o clinica in strainatate (mailuri, telefoane, discutii, traduceri, puneri in legatura, chestii din astea logistice si de comunicare in principiu)

Dintre vizitele la spital – ce te-a impresionat cel mai mult?

19686570_2054904981201727_687500075_o

Ma impresioneaza intotdeauna faptul ca un copil care duce o cruce atat de grea reuseste sa ramana tot un copil – vioi, jucaus, innocent, dar in acelasi timp mult mai matur decat multi oameni mari. Si atat de puternic! E o combinatie fascinanta – inocenta lor, pe care nu si-o pierd in fata bolii (si pe care toti ne-o pierdem din pacate in fata anilor, pe masura ce inaintam in varsta) cu maturizarea timpurie data de boala. O maturizare in special in sensul de intelegere si acceptare a situatiei, de a lua lucrurile ca a tare – inclusiv pe subiecte grele cum e cel al mortii… Cred ca asta e si formula puterii cu care merg mai departe. Cine crede ca un copil nu intelege si nu proceseaza eu zic ca il subestimeaza. Sigur, nu vorbim de copii mici de 1-2 ani, dar de la 3-4 ani incolo, parerea mea e ca inteleg mai mult decat credem si proceseaza bine. Isi gestioneaza excelent sentimentele – plang si se descarca atunci cand simt nevoia, deci exact cand trebuie, apoi rad din toata inima si se bucura sincer de lucruri simple. Nu se feresc sa isi recunoasca si sa isi arate fricile – iar asta e tot un semn de putere din punctul meu de vedere. Pacat ca in timp, invatam sa ne ascundem sentimentele, ca sa fim oameni mari, si in loc sa invatam sa ne gestionam reactiile in fata sentimentelor, ne obisnuim sa le negam cu totul si sa pierdem din vedere esentialul. In loc sa lucram la fond, lucram la forma si nu facem decat sa ne desincronizam noi cu noi insine si sa adunam frustrari care ne rod, astea in timp ne consuma si drept urmare, ne taie din puteri.

Va urma! :)

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+
5.03.2018 Nu sunt comentarii
Pe aceeasi tema:

Spune parerea ta

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.